Lucrez într-un mediu cu oameni de toate vârstele. Una dintre colegele mele are doi îngeraşi de fetiţe: cea mică, Denisa, are 2 anişori, cam cât avea Daria când am văzut-o prima dată, cu câţiva ani în urmă. Era atât de mică şi de timidă, până când i-am arătat pe youtube ceva din Ariel şi am lăsat-o să scrie o "factură" şi să fie "secretară". Gheaţa s-a spart, iar de atunci, prietenia noastră a tot crescut şi ne-am ataşat una de cealaltă. Când vine cu mămica şi sora ei, ea intră prima pe uşă, apăsând hotărât şi cu zgomot pe clanţă, şi se opreşte un moment în faţa mea, până mă dezmeticesc cine este şi-mi deschid braţele s-o primesc, fericită. Îmi sare în braţe şi începem să desenăm, sa povestim sau să îmi explice una-alta, iar timpul trece repede. Ieri, pentru prima dată şi strângându-mă tare cu braţele ei micuţe, mi-a zis: "Te iubesc, Paula!" Cred că a fost prima dată când am conştientizat că micuţa îmi făcea fiecare zi minunată cu prezenţa ei.
De multe ori găsim diferite scuze pentru dispoziţia noastră, fără a avea timp să conştientizăm motivul real al sentimentului bun. Când suntem bine dispuşi, găsim de obicei un motiv ce are legătură cu un eveniment, situaţie sau persoană, însă când ne simţim negativişti, găsim un milion de motive pentru a fi aşa. Motive sau pretexte, cum îmi place să le spun. Astfel, micuţa Daria mi-a arătat ieri de ce sunt bine dispusă când şi după ce o văd, şi cât de mult îmi place să mă joc cu ea, cât de bine îi face copilului din mine. Am conştientizat motivul pentru care îmi face zilele senine, şi este atât de simplu: zâmbetul ei de copil.
Întotdeauna avem o anumită stare, bună, rea sau neutră. Pentru stările rele găsim un milion de motive,cele neutre nu suntem interesaţi să ni le explicăm, iar pentru cele bune găsim de obicei un motiv, sau în cel mai bun caz, câteva. Faptul că observ cu atenţie cum reacţionez la situaţii în fiecare zi, cum mă simt întotdeauna şi de ce mă simt într-un anumit fel, mă ajută enorm în reprogramarea conştiinţei într-o gândire pozitivă. Devin din ce în ce mai stăpână pe sentimentele mele pe zi ce trece, iar stările de plictiseala, depresie sau nervi, sunt din ce în ce mai puţine. Mulţumesc zâmbetului de copil că mi-a făcut ziua de ieri minunată. Am reuşit să găsesc un alt motiv bun pentru fericire, de pus pe lista când închid ochii şi nu vreau să văd cât de frumoasă este Viaţa!
Observ că cei mai mulţi copii au efectul acesta, oriunde ar fi ei. Sunt atât de frumoşi, de sinceri şi de iubitori încât reuşesc să treacă peste ziduri înalte ce ni le construim singuri peste un zâmbet. Putem fi atât de egoişti în zâmbete şi recunoştinţă în jurul nostru, însă atunci când ne aflăm în faţa unui copil, ne dăm frâu liber zâmbetelor, fără măcar să ne dăm seama de asta. O facem pentru că ei ne iubesc necondiţionat, aşa cum iubeam şi noi când am venit pe lume. Ei nu au nevoie de un motiv pentru a fi fericiţi, nici nu sunt vreodată neutri. Iar atunci când sunt supăraţi, pot fi atât de uşor făcuţi să uite de necaz, încât în cinci minute nici nu mai ştiu de ce plângeau. Cu alte cuvinte, când sunt fericiţi, copiii au un milion de motive (viaţa, în sine), iar când sunt trişti, au de obicei un singur motiv, iar acela este, de fapt, un pretext (mi-e teamă să mă duc la grădi fără mami). Cred că şi noi suntem la fel. Însă, pentru "oamenii mari", pretextele cu care ne ascundem de fericire, sunt mult mai "serioase". Sunt probleme "adevărate", existenţiale, însă nu sunt, în esenţa lor, mai serioase ca o teamă absurdă de copil, chiar şi intensitatea sentimentului fiind identică. Orice suflet poate iubi necondiţionat, iar dacă nu ştie exact cum să ajungă acolo, să privească atent un copil. Toţi suntem în mod natural fericiţi, însă uneori uităm asta sau poate că nu ni s-a reamintit demult, şi preferăm să găsim un pretext ca să nu fim noi înşine. Şi totuşi, atâţia copii ne arată cum...aşa cum s-a mai spus: "...and the little children shall lead them"
