1. The fear that strikes my soul tonight / Is strange and makes me want to cry/. I'm holding on my blanket tight/ And try not thinking I might die./
2. But death would be a normal thought / If I had no reason to live./ You'll never know the joy you brought/ And all the love you made me give./
3. So fear is making me feel cold/because it's dark, you're not with me,/ The fear in me is rough and old/ All I can be is let it be./
4. So if I find my death this day/ I'll leave this song for you to read,/ But you will never see the way/ I loved you and you couldn't see./
Acestea sunt trei strofe din poezia The Fear, versuri ce le-am scris în 3 decembrie 2002, ora 22, la 17 anişori. Nu ştiu nici cui se adresa, nici unde şi cum am conceput-o. Recunosc din ea un singur lucru, şi anume feeling-ul: frica. Frica aceea care te face să priveşti în întuneric şi să-ţi imaginezi diverse forme, siluete, zgomote sau imagini. Frica de necunoscut, de beznă, de răutatea din întuneric. Aş putea să scot un volum cu perspectivele mele cu tentă bacoviană asupra vieţii, numai din perioada liceului.
Lanţul fricii atârnă greu pe mintea unui copilaş, un lanţ şi mai mare ce încă îl mai poate târî când e adolescent, devenind apoi un imens morman de fier, sub care se ascunde un adult. De ce ne lăsăm copleşiţi de frică? De ce o lăsăm să ne controleze acţiunile, vorbele, gândurile? De ce nu putem toţi gândi, acţiona, vorbi, liber şi fără teamă? Oare ce de ne temem o masă atât de mare de oameni în acelaşi timp? Unde e gândirea pozitivă când ai nevoie de ea? Unde e Dumnezeu când ai nevoie de El?
Lanţul fricii atârnă greu pe mintea unui copilaş, un lanţ şi mai mare ce încă îl mai poate târî când e adolescent, devenind apoi un imens morman de fier, sub care se ascunde un adult. De ce ne lăsăm copleşiţi de frică? De ce o lăsăm să ne controleze acţiunile, vorbele, gândurile? De ce nu putem toţi gândi, acţiona, vorbi, liber şi fără teamă? Oare ce de ne temem o masă atât de mare de oameni în acelaşi timp? Unde e gândirea pozitivă când ai nevoie de ea? Unde e Dumnezeu când ai nevoie de El?
Se pare că gândurile negre au tendinţa de a apărea după lăsarea întunericului. Întotdeauna mi-a fost teamă de întuneric, fără să înţeleg exact de ce. Recitind capodopera lirică de mai sus, şi altele ce le-am scris în vremea respectivă, tiparul mental pare a fi clar, şi anume asocierea nopţii cu frigul, iubirea neîmpărtăşită, singurătatea, necunoscutul, chiar moartea. Orice adolescent se rătăceşte undeva în frică, iar aceasta creşte încontinuu, alimentată din ce în ce mai mult de efecte exterioare ale fricilor sale. Cu toţii ştim străvechiul proverb "De ce ţi-e frică nu scapi", şi totuşi, mulţi dintre noi alegem să ne fie frică. Ce fel de somn şi ce fel de vise poate avea o persoană care întâmpină astfel lăsarea nopţii?
Am întrebat o prietenă foarte dragă, cu admirabile cunoştinţe în ortodoxism, despre povestea ce ne-a spus-o Părintele Sabău, profesorul de religie, în clasa întâi. Am pus întrebarea atât de naiv, zâmbind în sinea mea că am păstrat amintirea acelei pilde în sufletul meu atât de vie, încât copilul de şapte ani s-a trezit să întrebe, acum, la douăzeci şi patru: "Este adevărat că dacă faci fapte bune ziua, noaptea stă lângă patul tău un îngeraş? Şi dacă faci fapte rele, seara stă lângă patul tău un drăcuşor urât?"
Iar ea mi-a răspuns atât de frumos şi de logic: "Da, e normal. Dacă tu alegi întunericul într-o zi şi îl alegi şi seara, lumina nu vine să te forţeze."
Cât de frumos şi de adevărat! Am sorbit această propoziţie şi mi-am notat-o în colţul minţii ca s-o analizez în profunzime într-un moment de linişte. Oare noi ne dăm seama că suntem responsabili de alegerile pe care le facem?
Dacă alegem să trăim cu teama, resentimentul, vinovaţia în suflet, dacă ne permitem să intrăm în starea aceea de rău, este egal cu a ne pune mâinile pe ochi şi a refuza cu îndârjire să vedem lumina. Nu mai am şapte ani, nici şaptesprezece şi nu am nicio putere asupra anilor în care am ales să asociez noaptea cu răul. Însă este cea mai mare teamă de eliberat acum şi am putere asupra acestui moment. Deşi a fost cu mine pentru mulţi ani, nu-mi serveşte. Fiind tocmai în perioada curăţeniei de Crăciun, am dat şi de acest obiect vechi, prăfuit, care nu-mi foloseşte la nimic.
Să ne imaginăm un om într-o cameră întunecoasă, într-un fotoliu confortabil. Omului îi este teamă de întuneric şi se tot uită la bec, dorindu-şi din tot sufletul să se aprindă odată. El priveşte becul fix, insistent, cu inima bătând de nerăbdare. La un moment dat se enervează că, deşi îşi doreşte foarte mult, nu se face lumină. Dar de ce? Nu pe asta se bazează puterea minţii? A face realitatea să se supună gândului? Gândul lui este: Vreau lumină. Şi totuşi, e întuneric. Omul stă în beznă, speriat, enervat şi învinovăţindu-se că nu poate aprinde nici măcar un simplu bec.
Să ne imaginăm un om într-o cameră întunecoasă, într-un fotoliu confortabil. Omului îi este teamă de întuneric şi se tot uită la bec, dorindu-şi din tot sufletul să se aprindă odată. El priveşte becul fix, insistent, cu inima bătând de nerăbdare. La un moment dat se enervează că, deşi îşi doreşte foarte mult, nu se face lumină. Dar de ce? Nu pe asta se bazează puterea minţii? A face realitatea să se supună gândului? Gândul lui este: Vreau lumină. Şi totuşi, e întuneric. Omul stă în beznă, speriat, enervat şi învinovăţindu-se că nu poate aprinde nici măcar un simplu bec.
Ce soluţie îi daţi omului din povestea noastră? Probabil, la fel ca mine, vă veţi întreba de ce nu se ridică din fotoliu să aprindă becul de la întrerupător. Iar eu răspund cu "nu ştiu". Nu înţeleg de ce nu face asta, când diferenţa dintre întuneric şi lumină e simplul său pas spre întrerupător şi efortul de a-l apăsa. Oare omul nu ştie că nu ajunge să se uite doar la bec şi să îşi dorească să se aprindă?
Nu ştiu de ce omul nu se ridică din fotoliul său pentru a se deplasa spre întrerupător, aşa cum nu ştiu de ce, unii dintre noi, inclusiv eu, alegem uneori să zacem în fotoliul confortabil al minţii, în beznă, zile întregi, săptămâni, luni, ani sau zeci de ani. Este un fotoliu binecunoscut al fricilor noastre, din care simţim tot ceea ce înseamnă întunericul minţii: teamă de moarte, teamă de dezastru, teamă de eşec. Avem un rol foarte important în aprinderea becului din mintea noastră, dacă ne acordăm interesul să ne ridicăm din confortabilul fotoliu în care stăm, loc unde ne-am complăcut în întuneric, în teamă, în neputinţă.
Când ne pornim spre a aprinde un bec, ştim întotdeauna sigur că e o chestiune de secunde până va fi lumină. Desigur, pentru asta, facem "efortul" de a ne deplasa spre bec şi de a apăsa pe întrerupător, ştiind că altfel ar fi absurd să ne aşteptăm de la el să se aprindă singur. La fel cum ar fi absurd să ne dorim să scăpăm de o teamă şi să ne aşteptăm că o vom face fără a contribui cu propria intenţie.
A păşi din întuneric în lumină mental, este la fel de simplu precum aprinderea becului de la întrerupător, cu condiţia să ne acordăm timpul şi răbdarea de a conştientiza răul ce ni-l provocăm, cel mai des fără vreun stimulent. Ajunge doar să ne ridicăm, chiar dacă nu am ajuns încă la întrerupător, şi să facem doar primul pas. În drumul scurt prin întuneric spre întrerupător, anticipăm lumina, ştiind că aceasta e efectul firesc al intenţiei noastre. Şi, desigur, aprindem becul de la întrerupător. Şi se făcu lumină!
Nu ştiu de ce omul nu se ridică din fotoliul său pentru a se deplasa spre întrerupător, aşa cum nu ştiu de ce, unii dintre noi, inclusiv eu, alegem uneori să zacem în fotoliul confortabil al minţii, în beznă, zile întregi, săptămâni, luni, ani sau zeci de ani. Este un fotoliu binecunoscut al fricilor noastre, din care simţim tot ceea ce înseamnă întunericul minţii: teamă de moarte, teamă de dezastru, teamă de eşec. Avem un rol foarte important în aprinderea becului din mintea noastră, dacă ne acordăm interesul să ne ridicăm din confortabilul fotoliu în care stăm, loc unde ne-am complăcut în întuneric, în teamă, în neputinţă.
Când ne pornim spre a aprinde un bec, ştim întotdeauna sigur că e o chestiune de secunde până va fi lumină. Desigur, pentru asta, facem "efortul" de a ne deplasa spre bec şi de a apăsa pe întrerupător, ştiind că altfel ar fi absurd să ne aşteptăm de la el să se aprindă singur. La fel cum ar fi absurd să ne dorim să scăpăm de o teamă şi să ne aşteptăm că o vom face fără a contribui cu propria intenţie.
A păşi din întuneric în lumină mental, este la fel de simplu precum aprinderea becului de la întrerupător, cu condiţia să ne acordăm timpul şi răbdarea de a conştientiza răul ce ni-l provocăm, cel mai des fără vreun stimulent. Ajunge doar să ne ridicăm, chiar dacă nu am ajuns încă la întrerupător, şi să facem doar primul pas. În drumul scurt prin întuneric spre întrerupător, anticipăm lumina, ştiind că aceasta e efectul firesc al intenţiei noastre. Şi, desigur, aprindem becul de la întrerupător. Şi se făcu lumină!
Un bec este atât de mic comparativ cu dimensiunea oricărei încăperi! Putem să facem lumină în întunericul minţii oricând îl simţim apropiindu-se. Dacă ne pasă îndeajuns de mult de starea în care suntem, putem trimite gândul negru înapoi în nimicul de unde a venit. Nu este nimic rău în întuneric, atâta timp cât esenţa, omul, e lumină. Prin lumină înţeleg chiar şi cea mai mică formă de lumină. Căci dacă pe tot cerul nopţii întunecat, s-ar vedea o steluţă, spre ea privim cu siguranţă. Omul se orientează spre lumină în mod instinctiv, chiar dacă lumina e ceva mic, îndepărtat, ce pâlpâie fără forţă. Dar puterea sa este, fără îndoială, cea mai puternică forţă, în prezenţa căreia întunericul moare fără efort. Pur şi simplu se dizolvă, piere...
Ajunge să aprindem o luminiţă mică, într-un colţ al sufletului, să ne apropiem de ea şi să nu ne concentrăm pe întuneric, iar în scurt timp vom ajunge să gândim şi să simţim: "Ce lumină! Ce cald e aici!". Iar întunericul nici măcar o amintire nu va fi, pentru că în locul unde e lumină, altceva nu poate fi.
