Surioara mea îşi găsea diverse motive pentru a pleca ori de câte ori se ivea ocazia de a sta cu mama când era bolnavă. Observam – foarte bine, zic eu – două laturi în ea: cea care nu accepta mental ceea ce se întâmplă şi se consola că, totuşi, sunt şanse să nu o piardă, şi o a doua latură, care profita conştient de dezordinea ce se instalase în familia noastră: tata nu mai era atent la orele de venit acasă, mama se lupta cu boala, eu nu eram acolo s-o înţeleg, având demonii mei de învins. Cele două laturi ale ei se întâlneau în evadare: „Nu e adevărat ce se întâmplă, mama nu mă va dezamăgi, dar mă doare prea tare să o văd aşa. Cel mai bine e să plec să rezolv una sau alta (sau când nu e nimic de rezolvat, să-mi găsesc de lucru) până mama se întăreşte.” Iar când termina cu umblatul, ne complăceam reciproc în locul de victimă, unde stăteam amândouă şi ne plângeam de: incompetenţa lui tata (care avea lupta lui de dus) , bunica de la Sibiu (care avea cea mai cruntă luptă de dus-mamă văzându-şi copilul cu ochii murind) care ne învinuia, medicii, care n-au descoperit boala la timp şi acum nu ne dau nicio şansă. Surioarei mele îi era teamă, la fel cum ne era tuturor celor ce O iubim, însă fiecare bezmeticea în felul său prin întunericul circumstanţial.
Am jucat cu toţii rolul victimei, crezând că este mai uşor de suportat aruncând povara pe mediu. Am luat toată situaţia ca pe o incorectă, crudă lovitură a Vieţii, şi bâjbâiam prin întuneric pentru a găsi Speranţa. Într-o singură familie s-au reunit cele mai distructive emoţii, mult mai cumplite decât cancerul în sine, o bună perioadă de timp ele fiind energiile ce tronau în casa noastră. Credeam că dacă facem un zgomot de fond suficient de puternic, dacă batem tobele cu toţii, cât mai tare, cât mai haotic, vom acoperi sinistra linie melodică principală, a ceea ce concepeam atunci a fi despărţirea de Mamă.
Teama, vina, neînţelegerea, furia, resentimentele ne-au făcut să ne războim mental aproape continuu timp de mai multe luni. Bunica de la Sibiu spunea că este o tensiune în casă ce îi provoca fizic dureri de cap. Avea dreptate, însă ceea ce nu vroia să vadă era că şi ea alimenta în mare măsură atmosfera încărcată.
În lumină obiectivă, Mama a luptat singură această bătălie. Am fost lângă ea fiecare în felul său, însă cu stângăcie şi lăsându-ne copleşiţi de teamă, de unde au derivat celelalte reacţii: vina, ura, furia, victimizarea. Nu a luptat singură din cauza noastră şi nici nu avem vreo vină că ne-am eschivat de adevărata responsabilitate pe care o aveam ca şi Familie. Mama s-a luptat singură pentru că aşa a vrut ea, aşa cum a făcut toată viaţa până atunci. Ne-a ocrotit de cuvântul moarte şi ne-a lăsat să ne eschivăm în felul propriu: eu cu pretextul disertaţiei, soţ, apartament, Ioana cu „rezolvatul” hârtiilor şi „distracţie” în rest (ghilimele, surioară, ştiu unde erai, de fapt), tata cu somnifere şi cu medici, şpăgi, acte, programări.
Mama ei, în schimb, stătea cu ea, toată ziua în casă, toată ziua atentă, toată ziua cu ochii pe ea, văzând cum se stinge. Eschivarea ei de situaţie, mult mai aprigă decât a oricui deoarece nu avea unde să fugă şi ce să rezolve, era un bumerang (triplu stratificat, de oţel) de învinuire şi ură ce-l arunca cu o forţă cosmică, forţă specifică numai iubirii de mamă, însă de această dată întreaga iubire s-a transformat în teamă. Desigur, ceea ce arunca se şi întorcea la ea, la fel de dur, şi din toate părţile în care arunca. Aceasta provoca o nouă aruncare, iar cercul vicios creştea cu fiecare zi, explodând odată cu trecerea Mamei mele din fiinţă.
Ioana, iartă-mă că te-am lăsat să te ascunzi singură în întuneric şi n-am venit să te ţin în braţe când plângeai.
Tată, iartă-mă că n-am înţeles atunci ce se întâmplă pentru a te putea alina şi a-ţi spune că Mama nu pleacă nicăieri de lângă noi.
Bunica, iartă-mă că am prins şi ţi-am aruncat înapoi bumerangul de oţel în loc să-l las să treacă pe lângă mine şi să-ţi înapoiez unul moale, plin de iubire. Iar eu vă iert pe toţi, în sufletul meu, vă iert şi vă eliberez de orice resentiment. Astfel, mă eliberez şi eu de orice nu este Iubire, căci Iubirea e Dumnezeu. Iar acolo unde e Dumnezeu, altceva nu poate fi.
