Spălatul vaselor, şi nu oricum, ci fluierând. Mă întreb unde o fi dispărut strâmbăturile, schimonoselile şi bombănelile de zi cu zi, atunci când îl rog să spele un pahar, nu o chiuvetă întreagă. Deasemenea, am observat calitatea spălatului de vase, de această dată exemplară. De obicei am parte de o clătire (în cel mai bun caz) şi în câteva secunde totul e “gata”.
Făcutul patului. În fiecare dimineaţă când îl las pe Mircea la baie şi mă duc în dormitor, plapuma mare acopera un fel de morman asemănător cu o dună de nisip. Când o ridic, diverse obiecte şi materiale făcute ghemotoc acoperă un cearşaf mototolit, adunat. Ieri dimineaţă, în schimb, când intru în dormitor, patul era făcut exemplar, cearşaful întins frumos şi aranjat pe margini, perinile învelite în huse, camera aerisită, covoarele aranjate. Iar cel mai şocant a fost că nu era nici măcar o pereche de şosete murdare lângă pat! It's a miracle!
Dus gunoiul. A dispărut atât de repede parcă nici n-ar fi fost acolo. Şi nu oricum, ci cu înlocuirea sacului.
Dat cu aspiratorul. Oricât de greu ar părea de crezut, s-a întâmplat imediat după spălatul vaselor şi măturatul în bucătărie şi hol. Soţul meu se numără printe puţinii bărbaţi pe care i-am cunoscut care se implică constant în ordinea şi menţinerea atmosferii curate în spaţiul în care locuiesc. Îşi îngrijeşte lucrurile, şterge uneori masa după ce mâncăm (strâmbând din nas, dar totuşi, o face!), dă cu aspiratorul o dată pe săptămână (nu e prea entuziasmat de asta, dar, la fel, o face fără să îl rog), îşi face patul (se pune şi dacă doar întinde plapuma), îşi pune hainele la spălat, le chiar spală câteodată, îşi calcă singur cămăşile şi multe altele. Se simte responsabil pentru îngrijirea apartamentului, chiar dacă într-o mult mai mică măsură decât mă consideră pe mine responsabilă de toate acestea.
Crescând într-o familie în care toţi bărbaţii au trăit dintotdeauna ca nişte bebeluşi, un om ca Mircea m-a făcut să-mi schimb cu totul părerea despre cum sunt bărbaţii. N-aş fi avut cum să ştiu asta altfel deoarece toate femeile din familia mea îşi tratează soţii ca pe nişte copii, iar ei, cuminţi şi ascultători, cum să nu se lase răsfăţaţi şi privaţi de orice responsabilităţi casnice?
În această situaţie, mama lui Mircea are un mare plus pentru felul cum le-a exemplificat copiilor ei rolul bărbatului într-o căsnicie. Şi-a protejat şi menajat băieţii până la extrem, amândoi fiind bebeluşii lui mămica, dar tatălui lor i-a dat mereu ordine şi indicaţii. Chiar şi acum când mergem în vizită, tatăl lui are foarte puţin timp să stea cu noi deoarece aproape constant el are ceva de: adus din beci, căutat prin debara, împachetat pentru noi, deschis, închis, strâns, scos. Încet, încep să înţeleg de ce suntem cu toţii atât de diferiţi. El ştia că atunci când va creşte mare, va ajunge şi el să facă treburi prin casă, ca şi tatăl. Metoda de educaţie nu a fost una orientată spre a face din copii bărbaţi harnici, însă autoritatea cu care mama îl dirijează pe tatăl combinată cu cocoloşirea exagerată, specifică mamelor de băieţi, se pare că a dat rezultate creând un adult absolut acceptabil. Desigur, toate aceste se adaugă procentajului majoritar, personalitatea, creând un minunat produs final, special pentru mine: bărbatul ideal.
Într-adevăr, uneori seamănă izbitor cu tiparul masculin pe care îl cunosc din familie, şi de cele mai multe ori nu-şi spală farfuria, şosetele pot să zacă lângă pat pentru mai multe zile la rand (am testat personal asta până când o pereche au devenit două şi am hotârât că mai bine iau situaţia în mâinile mele). Alteori îşi marchează teritoriul atunci când ne pregătim să ieşim, lăsând în urma lui mai ceva ca uraganul Katrina, iar în alte dăţi poate că nu face lucrurile aşa cum le-aş face eu.
Însă, de foarte multe ori, când mă simt obosită, când aleg să fac o pauză de la treburi, când mă întind după ce mâncăm fără să strâng, sau am o zi mai proastă, ştiu că cineva se ocupă de tot. Poate nu le strange chiar pe toate, poate că o să observ o mică pată pe aragaz dacă mă uit cu lupa, sau poate că un mic detaliu a fost omis, însă cineva se ocupă de tot pentru mine. De multe ori spun, cu un strop de ironie, când mă cheamă lângă el la tv: “Vasele nu se spală singure” sau “Dacă eu nu fac asta, altcineva nu o va face”. Însă de prea puţine ori, atunci când se întâmplă ceva bun şi mă eliberează de o sarcină, îi mulţumesc pentru ajutor.
Şi ce dacă atunci când vin prietenii, disponibilitatea lui de a aranja totul în casă e mult mai mare, la fel ca viteza, randamentul şi rezultatul final? Şi dacă îl văd fericit sau bine dispus că vin băieţii, so what? O sa invităm mai des oameni la cafea!
