Pe fundal...clinchet de clopoţei

În fiecare zi ni se întâmplă lucruri bune şi lucruri rele. Pe cele rele le auzim, le facem, trăim ceva neplăcut sau pur şi simplu ne simţim rău. Dintr-un motiv ciudat, când avem o problemă sau o îngrijorare, ne consumă mental cea mai mare parte a zilei, iar când avem o bucurie, o păstrăm ascunsă în suflet, permiţându-i mai rar să iasă la suprafaţă. De ce ne lăsăm copleşiţi de griji şi nu ne lăsăm copleşiţi de frumuseţea din viaţa noastră?

Suntem într-a unsprezecea zi a postului Crăciunului şi mă felicit pentru cum mă descurc şi cât de mult îmi place fiecare zi din întregul ciclu. A lua decizia să ai patruzeci de zile de sentimente bune şi bucurie este asumarea unei responsabilităţi faţă de propria persoană.

Am făcut de la început o alegere cu toata fiinţa mea, şi anume să fac ceva în mod constant, şi nu oricum, ci bucurându-mă de fiecare clipă. Pofta de lactate sau carne nu se număra printre grijile mele, nici sentimentul că urmează să mă privez de ceva sau să „intru în carantină”. Dimpotrivă, am găsit în alegerea mea prilej de fericire, ştiind sigur că am atitudinea „de învingător” şi că tot ceea ce înseamnă piedică pentru cineva, pentru mine va fi cu totul nesemnificativ. M-am culcat în noaptea dinainte de post cu real entuziasm faţă de ceea ce am ales să fac. Eram sigură că voi reuşi, iar vocile celor ce spun „e greu să ţii post” sunt doar limitele lor, nu ale mele.

Aşa că, nu mare mi-e surpriza că, unsprezece zile mai târziu, timpul pare a fi zburat pe lângă mine şi totul este exact aşa cum mi-am dorit. Lucrurile sunt mult mai mult bune decât sunt rele, iar progresele în fiecare zi le recunosc şi mă bucur. Mă apropiu din ce în ce mai mult de cele mai înalte vise ale mele, vise de armonie, apreciere, dragoste şi pace.

A trăi în aceste stări în mod permanent este un scop final şi am ales să mă bucur de fiecare pas până la realizare. Asta nu înseamnă că mă închid în cameră şi mă rog cu tot sufletul să fiu apreciată sau iubită, ci înseamnă că îmi însuşesc acest sentiment şi îl iau cu mine oriunde mă duc.

Suntem în siguranţă, oriunde am fi: la serviciu, la şcoală, acasă, în oraş. Cu noi e conştiinţa, iar eu aleg să o păstrez cât se poate de curată. Asta nu înseamnă că nu greşesc niciodată, nici că strig cât mă ţin plămânii că totul e bine, când în jur totul e pe dos.

A fi cu conştiinţa împăcată înseamnă a termina orice fel de critici. Eu greşesc, cei din jur greşesc, însă ştiu că e normal, în procesul de învăţare, să greşeşti. Nu mai critic pe nimeni, şi nu pentru că am în jurul meu doar oameni Nirvana, fericiţi şi împăcaţi. Nu mai critic pentru mine, pentru că e minunat să nu judeci. Mi-am dat seama că nu ne simţim bine când criticăm. Poate, pe moment, ne simţim puternici, făcându-l pe celălalt să se simtă mai mic, mai rău, mai prost, inferior. Dar, după ce toţi cei implicaţi au un moment singuri, nimic bun nu se întâmplă. Răzbunarea, critica, vina sunt cuvinte ce le scot din vocabularul meu, din gândire, din sistem. Aşa cum am mai spus, puterea opuselor acestor cuvinte este, prin excelenţă, învingătoare.

Greşeşte cineva în jurul nostru şi imediat sărim la gâtul său, doar pentru că suntem aşa cum suntem şi am face lucrurile altfel. Natura ne-a creat pe toţi diferiţi şi toata lumea face tot ce poate, cu resursele pe care le are. Cei ce ne greşesc au o experienţă, cunoştinţe şi propria lor gândire, şi acţionează în consecinţă.

Nimeni din jurul nostru nu vrea să ne enerveze, să ne greşească, să ne facă probleme. Sunt doar fiinţe diferite, care acţionează diferit. Aşa că eu am încetat să critic, mental în primul rând. Oricum nu am fost niciodată o mare critică şi nici n-am făcut pe cineva, cu bună ştiinţă, să se simtă inconfortabil în prezenţa mea. De ce aş face aşa ceva? Numai pentru că eu simt nevoia să strig tare care sunt concepţiile mele? Numai pentru că eu fac lucrurile altfel?

Toţi suntem diferiţi, iar această diversitate e extraordinară. Observ că oamenii nemulţumiţi critică peste tot, nu doar pe mine. Nu sunt doar eu ţinta lor, ci critică în stânga şi în dreapta, pe oricine face lucrurile altfel decât le-ar face ei. Ei bine, eu am hotărât să nu-i mai aud. Mi se face o observaţie, o accept, o urmăresc, dacă pot şi am un argument logic, mă apăr, iar dacă nu, nici într-un caz nu îmi dau o palmă pentru ceva ce ei percep o acţiune/concepţie de-a mea ca fiind incorectă.

Cei ce critică se critică de fapt pe ei, întotdeauna, şi îşi dau, de fapt, o palmă, oricând o fac. Nu sunt nici mai puternici, nici mai buni, nu sunt cu nimic presus decât obiectul criticii. Sunt, de fapt, oameni speriaţi, care nu se acceptă şi nu se iubesc îndeajuns pentru a nu se simţi enervaţi/ameninţaţi/iritaţi de altcineva. Am ales ca în zilele de post să mă respect mai mult şi să apreciez mai mult tot ceea ce fac bun. Iar dacă fac vreo alegere ce nu se dovedeşte a fi cea bună, fac o altă alegere şi nici într-un caz nu mă mai critic. Sunt mai tolerantă cu greşelile mele şi ale celor din jur şi sunt mult mai recunoscătoare cu binele din mine şi din lumea mea.

 A ţine post nu înseamnă a fi mai bun şi mai tolerant doar cu cei din jur. Am constatat că mult timp cei din jur au fost mai importanţi pentru mine, cu părerile şi priorităţile lor, decât persoana mea. Aşa că, în această perioadă, putem începe să facem bine prin a ne face bine nouă, a fi cu oameni în prezenţa cărora ne simţim bine, a face lucrurile cu mai multă dragoste şi toleranţă faţă de sine.  E bine cunoscut că atunci când suntem îndrăgostiţi, nimic nu ne poate supăra şi totul pare să meargă în direcţia dorită de noi. Iubirea ce o simţim atunci creează o atmosferă mentală permanentă de wellness şi energie, atmosferă ce o vedem reflectată în trăirile noastre de zi cu zi. Faptul că ne merge totul bine când iubim nu este o coincidenţă.

A te respecta îndeajuns de mult încât să nu permiţi niciunui fapt/om să te destabilizeze, este cel mai frumos cadou pe care ţi-l poţi face în aceste zile sfinte, şi nu numai.

Am început să descopăr un tipar cu care m-am doborât singură ani de zile: ceva se întâmplă – mă enervez. Altceva se întâmplă, mă enervez din nou. Mai târziu, altceva se întâmplă, iarăşi mă enervez. Obişnuiam să-mi fac asta de mai multe ori pe zi. Normal că simţeam că totul îmi stă împotrivă, că oamenii fac lucruri enervante intenţionat, normal că sunt „un preş” şi toţi se folosesc de mine, sau mă iau de fraieră, sau mă critică întotdeauna, sau că eu nu contez, sau că eu sunt o victimă. Cum să nu meargă totul în această direcţie dacă eu am ales să mă simt aşa?

Rezultatele renunţării la critică sunt excelente. Îmi dau seama că tot ceea ce am criticat vreodată la mine era egal cu cât mă criticau cei din jur. Un cerc vicios de critică şi neacceptare, în care eu mă învârteam în neştiinţă. Una din sfintele porunci spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe sine. Eu am ignorat ultima parte pentru mult timp, iar asta m-a făcut să mă mulţumesc să fiu la urmă în propria-mi conştiinţă.

Astfel, nu mai accept vreo critică altfel decât „e doar o părere”, iar dacă vreuna dintre ele ajunge la sufletul meu, înseamnă că, pe undeva, eu mă critic în exact acelaşi fel. În momentul când conştientizez asta, îmi recunosc alegerea de a nu fi eu însămi în acel moment, alegerea de a da vina pe exterior. Este doar o alegere de moment, în care dacă mă afund, ajung la auto-critică, ceea ce contravine cu noile principii în care trăiesc.

Aleg să mă accept şi mă respect în măsura în care nu am de ce să fiu altfel de cum sunt eu: bine dispusă, pozitivă, iubitoare. Iar orice alegere de-a mea ce nu se include în această categorie, adică orice gând negativ sau critică, nu e în spiritul în care am decis să trăiesc, şi mă îndepărtez imediat.

Aceasta este atmosfera în care am ales să exist, şi orice altceva nu are ce căuta aici, acum, cu mine. Este o promisiune pe care mi-am făcut-o la început de blog, la început de post, în fiecare dimineaţă. Îmi respect întotdeauna promisiunile...în spiritul Crăciunului.