Escaping prisoner of the mind

Percep mintea ca pe un prizonier ce n-a ieşit la lumina zilei din închisoare o mare parte a vieţii, a trăit zeci de ani mâncând aceeaşi pâine uscată, văzând lumina doar printre gratiile celulei, oftând în celula sa. Acum, Dumnezeu i-a deschis larg porţile închisorii, lăsându-l liber. Ce va face el acum? Unde se va duce? Are de ales: se poate întoarce, pentru a trăi între gratii toată viaţa (cel puţin cu asta e obişnuit, ştie ce are de făcut, ştie când mănâncă şi când doarme), sau poate să iasă liber în lume să vadă cât mai multe, să cunoască Viaţa şi minunile Lumii, să se regăsească aşa cum era înainte de a fi întemniţat: un spirit liber, curat, aproape de Dumnezeu.

Temerile şi îndoielile prizonierului de a călca înafara închisorii, precum şi numeroasele dăţi în care se întoarce înapoi pentru a privi zidurile mari (dar cunoscute) sunt rezistenţa sa la schimbare. Undeva, în sufletul lui, el nu se simte suficient de demn pentru a fi liber.

Deoarece se mai uită înapoi, alţi prizonieri din închisorile vecine, îl trag de mânecă, rugându-l să se întoarcă deoarece se tem cu adevărat pentru el. Ei nu cunosc libertatea pe care prizonierul a pornit să o caute. Sunt multe categorii de prizonieri în viaţa lui, însă cei mai insistenţi sunt cei ce cred că sunt liberi, deoarece ochii lor vor să vadă numai până la linia orizontului. Zidurile închisorilor lor sunt înalte şi negre, însă ei cred că aşa este linia orizontului: neagră sau gri. Astfel, se cred liberi, fericiţi, însă nu-şi dau seama cât de întemniţaţi sunt şi cât de grele sunt lanţurile ce atârnă de picioarele lor. Prizonierul, văzându-i din perspectivă, le vede lanţurile şi gratiile, însă ştie că este doar alegerea lor să fie înlănţuiţi, şi îşi vede de drumul său. El ştie cât de frumos e curcubeul şi ştie că, chiar dacă curcubeul pare uneori gri din cauza norilor sau a lăsării nopţii, el este întotdeauna colorat şi întotdeauna la orizont.

De multe ori, prizonierului îi vine să alerge înapoi, să închidă porţile mari ale închisorii, să fugă în celulă, şi să se bage sub vechea plapumă. Însă dorinţa de a fi liber e atât de mare, bucuria de a vedea lumina zilei e atât de sfântă, iar pasul lui Dumnezeu care se aude în spatele lui îi dă o asemenea siguranţă, încât ştie că va atinge curcubeul vieţii. Îar atunci când o va face, nu va avea timp pentru a le arăta altora cum „se face” libertatea, doar pentru a obţine aprobarea celorlalţi prizonieri. Ei sunt întemniţaţi în mintea lor, neştiind că există mult mai mult de atât.

În acest moment, prizonierul nostru zboară zi de zi. Uneori, se întoarce în turnul închisorii şi se ascunde acolo, puţin deznădăjduit că peste un munte nu a reuşit să treacă. Însă, din Întuneric, în Lumină, Dumnezeu e cu el chiar şi în temniţă, porţile sunt deschise şi când el vrea să se ascundă, iar dealul pe care l-a trecut astăzi, deşi a fost doar un mic dâmb, e încă un pas în faţă spre marea, adevărata fericire.

De această dată, prizonierul ştie că pentru a porni la drum, e nevoie de un singur prim pas. Pasul e făcut, mintea e receptivă, sufletul e deschis. Pe zi ce trece, din ce în ce mai multe suflete libere vin în calea sa pentru a-l susţine. Aceştia sunt cei care se bucură pentru el, cei care simt sincer fericire, văzând că prizonierul se îndepărtează din ce în ce mai mult de închisoare. Sunt prietenii lui adevăraţi, sunt familia, e soţul meu, îngeraşii mei. Poate că ei nu cunosc drumul pe care prizonierul merge, însă pentru ei nu contează. Îl vad fericit, îl văd liber şi plin de iubire. La rândul lui, prizonierul nostru îi răsplăteşte cu multă iubire, energie şi optimism.

Oamenii nefericiţi nu se pot bucura pentru binele ce i se întâmplă altcuiva, simţind nevoia să şi-l explice prin propriile lor limite. Însă noi nu purtăm alte lanţuri decât cele pe care le alegem să ne tragă în jos. Iar vocile celor înlănţuiţi se aud, pe zi ce trece, din ce în ce mai stins, din ce în ce mai îndepărtat...