Acesta este primul post din blogul meu personal. Tot ceea ce scriu derivă dintr-un vortex nesfârşit de idei alimentate de puternice vibraţii ce mă străbat în fiecare zi. Definesc aceste vibraţii ca fiind o energie pozitivă de dimensiuni cosmice care mă fac să cred cu adevărat că aş putea să zbor de fericire.
Datorită entuziasmului de a începe să scriu, imi bate inima puternic, iar ideile curg fara a putea tine pasul cu ele cu doar 10 degete. Stiu ca din asta va iesi ceva minunat si ca voi reusi să creez ceva frumos pentru citit şi recitit, în primul rând pentru mine, atunci când uit şi vreau să-mi reamintesc cât de minunată este VIAŢA!
Datorită entuziasmului de a începe să scriu, imi bate inima puternic, iar ideile curg fara a putea tine pasul cu ele cu doar 10 degete. Stiu ca din asta va iesi ceva minunat si ca voi reusi să creez ceva frumos pentru citit şi recitit, în primul rând pentru mine, atunci când uit şi vreau să-mi reamintesc cât de minunată este VIAŢA!
Cum s-a născut...
În primul rând din dorinţa de a-mi exprima creativitatea, şi, în al doilea rând, din disperarea celor dragi, care pun diferite diagnostice logoreei ce ma caracterizează de când mă ştiu şi energiei care mă face sa tremur şi să mă comport/vorbesc/gândesc cu o viteza pe care corpul meu fizic încă nu o înţelege. Dacă ar fi să reprezint grafic stările sufleteşti pe care le trăiesc zi de zi, acestea ar fi o linie ascendentă pe cea mai înaltă treaptă a fericirii, fără a se opri vreodată.
Diagnosticare psihologică
Tot ceea ce trăiesc se încadrează în limitele normalului (dacă există aşa ceva), deşi refuz să mai accept propriile-mi idei preconcepute să stea în calea eului natural, când în esenţă starea mea de fapt e deplină împăcare şi infinită energie. Cred cu tărie într-o propoziţie ce am auzit-o pe Discovery, şi anume: Beauty is in the eye of the beholder. Ştiu că m-am născut să văd totul minunat şi să mă simt binecuvântată în fiecare secundă, aşa cum ştiu că astfel ne-am născut cu toţii, însă ne este mai uşor să nu ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre stări.
Revelaţia s-a produs recent, până acum obişnuiam să cred că am o problemă (aşa cum mi s-a repetat), iar viaţa e în negru şi alb - ceea ce făcea ca imensitatea de pozitivitate ce mă invadează să se transforme în conştientizarea unei "probleme" ce mi se impută să se transforme într-un gust amar. Modul celor din jur de a privi un om fericit, mai ales dacă acesta este copil, iar cei care îl "definesc" sunt apropiaţi ce nu văd dincolo de realitatea materială (nu este vina lor, aşa au fost şi ei la rândul lor educaţi), este primul duşman al eliberării. Însă de astăzi m-am hotărât să nu mai critic - pe mine în primul rând, şi în al doilea rând pe cei din jur. Numai eu decid cine/ce are dreptul să îmi influenţeze starea de bine.
Un psiholog mi-a spus că sufăr de ideaţie (faptul că nu pot să ascult deoarece ideile mele, din cauză multitudinii lor ies în mod necontrolat, şi nu mai pot recepţiona ideile celorlalţi), medicul de familie mi-a recomandat ceva pentru anxietate. O prietenă cu studii în ezoterism mi-a spus că am un dezechilibru energetic şi ar trebui sa fac exerciţii pentru canalizarea energiei. Bunica mă trimite mereu la un psiholog să-mi dea ceva să mă calmez, iar mama (săraca mama..) îmi spunea mereu "puiu mamii, mai încet, vorbeşte mai rar...". Soţul meu mă urmăreşte cu greu când vorbesc (sau când scriu pe messenger), iar de multe ori nu mă mai poate urmări, e greu să ţină pasul cu viteza cu care trăiesc, nu numai când vorbesc. Tata îmi spune că filosofez şi mereu mă ia peste picior că vorbesc prea mult... aceşti oameni dragi sunt cei care ştiu în sufletul lor că am o energie pozitivă imensă, însă nu şi-o pot explica, iar la nivel conştient au simţit nevoia să-mi pună diferite diagnostice. Realizez că singura mea problemă este irosirea ideilor ce mă copleşesc pe urechi dezinteresate - sau care, fizic, nu pot să ţină pasul. Ceea ce nu poate fi înţeles (doar două urechi are toată lumea, iar eu pot vorbi pentru vreo 10 simultan - faptul că am o singură gură nu mă prea ajută) nu este acceptat în limitele "normalităţii".
Revelaţia s-a produs recent, până acum obişnuiam să cred că am o problemă (aşa cum mi s-a repetat), iar viaţa e în negru şi alb - ceea ce făcea ca imensitatea de pozitivitate ce mă invadează să se transforme în conştientizarea unei "probleme" ce mi se impută să se transforme într-un gust amar. Modul celor din jur de a privi un om fericit, mai ales dacă acesta este copil, iar cei care îl "definesc" sunt apropiaţi ce nu văd dincolo de realitatea materială (nu este vina lor, aşa au fost şi ei la rândul lor educaţi), este primul duşman al eliberării. Însă de astăzi m-am hotărât să nu mai critic - pe mine în primul rând, şi în al doilea rând pe cei din jur. Numai eu decid cine/ce are dreptul să îmi influenţeze starea de bine.
Un psiholog mi-a spus că sufăr de ideaţie (faptul că nu pot să ascult deoarece ideile mele, din cauză multitudinii lor ies în mod necontrolat, şi nu mai pot recepţiona ideile celorlalţi), medicul de familie mi-a recomandat ceva pentru anxietate. O prietenă cu studii în ezoterism mi-a spus că am un dezechilibru energetic şi ar trebui sa fac exerciţii pentru canalizarea energiei. Bunica mă trimite mereu la un psiholog să-mi dea ceva să mă calmez, iar mama (săraca mama..) îmi spunea mereu "puiu mamii, mai încet, vorbeşte mai rar...". Soţul meu mă urmăreşte cu greu când vorbesc (sau când scriu pe messenger), iar de multe ori nu mă mai poate urmări, e greu să ţină pasul cu viteza cu care trăiesc, nu numai când vorbesc. Tata îmi spune că filosofez şi mereu mă ia peste picior că vorbesc prea mult... aceşti oameni dragi sunt cei care ştiu în sufletul lor că am o energie pozitivă imensă, însă nu şi-o pot explica, iar la nivel conştient au simţit nevoia să-mi pună diferite diagnostice. Realizez că singura mea problemă este irosirea ideilor ce mă copleşesc pe urechi dezinteresate - sau care, fizic, nu pot să ţină pasul. Ceea ce nu poate fi înţeles (doar două urechi are toată lumea, iar eu pot vorbi pentru vreo 10 simultan - faptul că am o singură gură nu mă prea ajută) nu este acceptat în limitele "normalităţii".
De ce? ar fi o bună întrebare. Nu se ştie de ce. Însă eu am pus punct lamentării şi văicărelilor. De astăzi, pentru că este o nouă zi, o nouă viaţă, iar totul este atât de perfect aşa cum este, nu mai aştept ziua de mâine pentru a-mi aduce ceva mai bun. Astăzi este cel mai bun lucru din viaţa mea şi acum e singurul moment pe care îl trăiesc.
A-mi scrie gândurile şi a împietri vibraţiile pozitive pe blogul meu personal reprezintă primul pas spre imortalizarea momentului de acum, deoarece acum sunt exact unde trebuie să fiu - mintea, corpul şi sufletul meu sunt în perfectă armonie şi sunt atât de recunoscătoare să trăiesc. Dacă vreodată voi avea un gând rătăcit, aici voi intra pentru a citi şi pentru a mă recrea, pentru a-mi oferi reasigurarea că Dumnezeu ne poartă în palmă şi suntem întotdeauna în siguranţă - chiar dacă prefer uneori să stau cu ochii închişi în faţa acestui Adevăr şi să joc rolul victimei. Astăzi fac pasul mare spre schimbare - sunt pregătită şi tot ceea ce am nevoie e propria-mi conştiinţă, curată ca lacrima.
De astăzi, mă auto-provoc zilnic să scap de câte o povară (teamă, amintire urâtă, vină), iar sentimentul cu care mă culc în fiecare seară este de binecuvântare. Mulţumesc cu lacrimi în ochi pentru fiecare moment trăit, pentru că fiecare secundă din viaţa mea întruchipează perfecţiunea, iar împietrirea acestui sentiment în minunata creaţie a minţii mele reprezintă obârşia blogului meu personal.
De astăzi, mă auto-provoc zilnic să scap de câte o povară (teamă, amintire urâtă, vină), iar sentimentul cu care mă culc în fiecare seară este de binecuvântare. Mulţumesc cu lacrimi în ochi pentru fiecare moment trăit, pentru că fiecare secundă din viaţa mea întruchipează perfecţiunea, iar împietrirea acestui sentiment în minunata creaţie a minţii mele reprezintă obârşia blogului meu personal.
Renaştere şi autodiagnosticare psihologică
Un autodiagnostic pentru mine ar fi: un om fericit (nu, nu săriţi cu medicamente!). Primul sentiment de eliberare sufletească pe marginea căruia am început să ţes întreaga schimbare ce o trăiesc s-a întâmplat lângă mămica mea (al cărei corp s-a dat bătut în faţa cancerului, cu 2 luni în urmă). Eram cu Biblia în mână (deşi n-am crezut niciodată în Sfinţia Ei, nici nu o deschisesem până atunci). M-a invadat un sentiment de iubire pură pe care pot să-l retrăiesc oricând (îl retraiesc chiar în acest moment cu lacrimi în ochi). Simţeam cum din cap până în picioare, deşi eram sleită de puteri (nu dormisem de 4 nopţi, stând cu tăviţa lângă suferinda mea Mamă), m-a cuprins un sentiment şi l-am lăsat să mă invadeze: o Fericire nepământeană, pe care dacă aş încerca să o transpun în cuvinte ar strica minunăţia sentimentului. Am început să plang cu lacrimi de fericire. Am conştientizat (m-am trezit la REALITATE) şi am primit în suflet singurul, mare adevăr: IUBIREA. Am simţit cum mă umple din cap până în picioare luminând încăperea şi pe Mama mea. I-am spus atunci: Mami, sunt aşa de fericită să fiu cu tine! Îţi dai seama ce binecuvântată sunt să fiu aici cu tine? Atunci, am primit iubirea în suflet şi n-am mai lăsat-o să plece. În cuvinte, am conştientizat puterea prezentului prin iubire. M-am dezbrăcat de haina fricii de a o pierde şi de teama de a-i vorbi despre moarte, m-am dezbrăcat de tot ceea ce era frică, şi am rămas doar în Iubire. Camera s-a luminat şi simţeam că Dumnezeu e acolo cu noi. Dacă El a decis sa o ia pe mama, eu am lăsat-o. După foarte lungi lupte interioare şi neacceptare a trecerii din fiinţa fizică a mamei, am acceptat şi i-am spus că nu-mi iau rămas bun deoarece acum ştiu că Iubirea ne va uni mereu. Am lăsat-o să plece, fizic. Ştiu că nu-i voi mai simţi mirosul de Mamă şi nu-i voi mai auzi vocea blândă, însă ŞTIU la fel cum ştiu acum că stau pe un scaun, că Mama e aici. Pot să spun că m-am trezit la realitate cu ajutorul Ei.
Atunci am învăţat să iubesc realitatea fizică şi să pot simţi fiecare moment ce îl trăiesc în toată puterea sa, deoarece am simţit realitatea energetică pură - nefizică, dumnezeiască, realitatea puterii creatoare. Chiar dacă realitatea fizică ar pieri, eu voi rămâne mereu acceaşi forţă energetică imensă, însă manifestarea energiei mele rămâne un minunat mister.
Ce voi scrie?
Încă nu ştiu, dar ştiu că va fi minunat. În principiu, tot ceea ce trăiesc, prin prisma intensităţii şi vibraţiei fiinţei mele, percepţia mea asupra evenimentelor şi...cum vede un om fericit (sau în drum spre fericire) viaţa... sunt momente atât de preţioase ce vor rămâne postate aici, în jurnalul sufletului meu.
Journal of the Soul se naşte într-o duminică dimineaţă, la ora 7 (1 noiembrie 2009). Aşa ca şi mine, blogul este un bebeluş ce trebuie să înveţe să trăiască, aşa cum învăţ şi eu zi de zi să-mi trăiesc viaţa la intensitatea normală, fără a lăsa diferiţi factori perturbatori (persoane, evenimente, veşti,etc), să interfereze cu energia mea pozitivă. Ştiu că starea mea naturală e fericirea deplină şi ştiu că voi reuşi să o reînvăţ şi să o adaptez realităţii faptice zi de zi. Sunt o fiinţă plină de iubire şi toată viaţa mea e Lumină, cu voia lui Dumnezeu.
Soţul meu face pâine prăjită şi e entuziasmat de noul meu blog (atât cât îi permite firea calmă şi detaşată). Mi-am propus o baie fierbinte şi câteva pagini dintr-o carte bună înainte de a mă întâlni cu Familia pentru a merge la Iluminaţie, iar la lăsarea serii ne reunim cu toţii la bunici (tradiţie de familie - castane făcute de Budu). Ce poate fi mai minunat în viaţă decât să ai o zi în care poţi să faci ce vrei şi te bucuri de toţi cei dragi? Cum ar putea cineva să privească această duminică cu alţi ochi decât cea mai caldă zi?
Nu, nu este ziua morţilor. Pentru mine nu a murit nimeni şi nici nu simt la nivel spiritual lipsa nimănui. Mormântul ce-l vom vizita e doar locul unde carapacea sufletului Mamei a fost aşezat. Ea însă nu este acolo, n-ar avea cum, din moment ce o simt în sufletul meu mai vie şi mai caldă ca oricând. Acum, ea este liberă în spirit. Şi eu pot fi, aici în carapacea mea. Este atât de uşor. De astăzi am hotărât să mă dezbrac de tot ce nu e iubire şi să fiu aşa cum am venit pe lume: fericită, minunată, plină de iubire - my natural state of art.
