Zilele trecute discutam cu colega mea, căreia i-am împărtăşit o parte din noile mele gânduri, ceea ce fac pentru a ajunge într-o stare bine, precum şi ce înseamnă pentru mine experienţa aceasta de dezvoltare personală. A reacţionat spunând că mintea omului e un lucru complicat, întortochiat şi şi-a exprimat grija pentru mine că, răscolind ceva, acum zbor sus, dar mă pot lovi tare când cad din al nouălea cer. Desigur, am contrazis-o şi m-am şi aprins în polemică, însă ulterior am realizat cât de bine mi-a făcut reacţia adversă ce i-am stârnit-o. Cum poate fi viaţa noastră dacă ne limităm singuri binele, gândind des-întâlnitul tipar mental negativ "după râs, vine plâns"?Am avut de învăţat o lecţie minunată de aici şi îi mulţumesc din suflet că mi-a arătat-o (aşa cum am făcut-o şi pe moment, deşi o simţeam doar pe jumătate). Acum înţeleg simbolistica incidentului, deoarece de atunci am mai întâlnit câteva persoane cărora le-am împărtăşit bucuria mea şi cum anume mă eliberez de temeri, şi fiecare a contracarat experienţa în felul său specific.
Printre altele, se numără avertizările:
Printre altele, se numără avertizările:
- poate fi lucrătura diavolului
- mintea omului e plină de surprize
- ai prea multe idei, eşti confuză
- mă tem pentru sănătatea ta mentală (de departe, cea mai amuzantă!)
- poţi să ajungi o fanatică ce merge toată ziua la mănăstiri şi ţine posturi (şi asta face parte din top 10)
- faci parte dintr-o sectă?
- te-ai înscris în MISA?
Nu mă pot abţine să zâmbesc la aceste reacţii. Este pur şi simplu amuzant felul cum oamenii percep fericirea, când o întâlnesc, ca fiind denaturată, nelalocul ei, bolnavă sau ca un rău mascat. Totuşi, cu ajutorul acestor oameni, mi-am depistat nevoia distructivă de a spune celor dragi şi prietenilor de ce sunt fericită, de a le împărtăşi ceva ce nu îi interesează
Astfel, privesc adevărul în faţă: rezistenţa minţii la schimbare e mai mare decât am crezut, aşa că aprobarea celor din jur mi-ar confirma că ceea gândesc este valid.
Din aproape în aproape, în sens invers, specific crustaceului ce mă reprezintă astral (Racul), ajung la cauza criticilor. Pardon, cauza permiterii criticilor. Nu pentru că ar fi valide, ci doar pentru că am ales să le accept. Limitele de mai sus nu sunt limitele mele, sunt limitele altcuiva. Însă, să vedem, de ce am acceptat, totuşi o anumită critică? De ce am lăsat teama altcuiva să se cuibărească în mintea mea?
Astfel, privesc adevărul în faţă: rezistenţa minţii la schimbare e mai mare decât am crezut, aşa că aprobarea celor din jur mi-ar confirma că ceea gândesc este valid.
Din aproape în aproape, în sens invers, specific crustaceului ce mă reprezintă astral (Racul), ajung la cauza criticilor. Pardon, cauza permiterii criticilor. Nu pentru că ar fi valide, ci doar pentru că am ales să le accept. Limitele de mai sus nu sunt limitele mele, sunt limitele altcuiva. Însă, să vedem, de ce am acceptat, totuşi o anumită critică? De ce am lăsat teama altcuiva să se cuibărească în mintea mea?
Întrebare: De ce am luat un pumn fără să mă feresc?
Răspuns: Pentru că sunt nesigură pe direcţia în care mă duc.
Întrebare: De ce sunt nesigură pe mine?
Răspuns: Din teamă de eşec.
Întrebare: De ce mi-e teamă de eşec?
Răspuns: Din cauza criticilor ce mi le atribui şi pe care le-am primit dintotdeauna.
Răspuns: Pentru că sunt nesigură pe direcţia în care mă duc.
Întrebare: De ce sunt nesigură pe mine?
Răspuns: Din teamă de eşec.
Întrebare: De ce mi-e teamă de eşec?
Răspuns: Din cauza criticilor ce mi le atribui şi pe care le-am primit dintotdeauna.
Cauză: Tipar mental de critică, auto şi nu numai.
Efect: evident, mai multă critică.
Efect: evident, mai multă critică.
Cu ajutorul observaţiei şi a unei atitudini deschise reacţiilor adverse din exterior, am descoperit cauza interioară ce poate uneori îngreuna aplicarea practică a concepţiilor teoretice pe care mi le însuşesc. Asemenea unui copil obişnuit să se culce la miezul nopţii în fiecare seară pe care aş încerca să-l obişnuiesc să se culce la opt, mintea opune rezistenţă.
Mintea, fiind obişnuită cu genul de gândire: asta e, sunt victimă a circumstanţelor şi sentimentele aferente acestor concepţii, se revoltă împotriva schimbării. De ce invadez cu asemenea barbarism toate tiparele mentale negative cu care trăia în confort şi comoditate?
Mintea, fiind obişnuită cu genul de gândire: asta e, sunt victimă a circumstanţelor şi sentimentele aferente acestor concepţii, se revoltă împotriva schimbării. De ce invadez cu asemenea barbarism toate tiparele mentale negative cu care trăia în confort şi comoditate?
A observa cum opun rezistenţă şi a fi cu ochii deschişi atât la ceea ce recepţionez, cât şi la ceea ce simt, mă face să devin din ce în ce mai conştientă, atât de sine, cât şi de tot ceea ce trăiesc.
Din toate "diagnosticele profesioniste" menţionate mai sus, cred că cel mai deranjant pentru mine era cel cu răscolirea minţii umane. Însă am un răspuns foarte bine întemeiat, chiar pentru cea mai "spooky" temere a mea, şi anume:
Mintea mi se supune în totalitate şi pot să-mi aleg orice gând. Astfel, a ierta, a privi în trecut cu înţelegere şi compasiune, a avea răbdare cu mine, a-mi înţelege şi accepta defectele, înseamnă a pune cruce resentimentelor, tiparelor de gândire ce nu mă ajută şi a celorlalte vechi obiceiuri ce ţes, ca o pânză de păianjeni, închisoarea minţii.
Le sunt atât de recunoscătoare persoanelor din jurul meu prin care văd ce anume am de făcut în continuare şi unde sunt goluri de umplut! Numai cu ajutorul lor pot să mă cunosc mai bine, iar fără sfaturile nu mi s-ar părea atât de clar stadiul în care se află rezistenţa mea acum.
Soluţia nu este niciodată sa închidem ochii dacă vedem ceva ce nu ne place sau să ne astupăm urechile când auzim ceva neplăcut. Dimpotrivă, să încercăm să regăsim în acel fapt ce anume ne-a trezit. În momentul când descoperim încă o insecuritate, încă o teamă, încă un resentiment de eliberat, când îl conştientizăm şi realizăm că suntem singurii responsabili pentru stările noastre, suntem, fără îndoială, conectaţi cu înţelepciunea noastră nativă, divină, supra-umană, cu Universul, cu Dumnezeu.
