Având în vedere că sunt o persoană foarte matinală, nici n-am mai încercat să adorm după ce a plecat. Aşa că am intrat pe internet să scriu o primă postare în noul grup yahoo în care m-am înscris, un grup al recunoştinţei. Am aflat de existenţa lui de pe blogul unei scriitoare pe care o citesc cu mare drag, Daylle Deanna Schwartz.
Ce moment ideal e pentru mine dimineaţa să scriu ceva frumos sau să fac ceva ce necesită concentrare! E bine ştiut că dimineaţa dăm randamentul cel mai bun deoarece suntem odihniţi şi refăcuţi mental după somn, dar dacă mai adaugi la asta optimism, energie, atitudinea pozitivă, numai ceva extrem de bun se poate întâmpla.
Aşa că, m-am logat pe mail şi am văzut că subiectul actual al membrilor grupului este Ziua Recunoştinţei, sărbătorită de majoritatea membrilor. O persoană a făcut o listă cu lucrurile minunate din viaţa ei, aşa că am făcut şi eu la fel, după ce m-am prezentat. Am fost foarte entuziasmată de tot şi am scris un mesaj pentru care mă felicit, în care am transmis exact ceea ce am vrut: recunoştinţa pentru lucrurile minunate din viaţa mea, pe fundalul descrierii ei pentru a mă prezenta. Am avut emoţii date de un vechi complex de inferioritate, de genul: Dacă am scris prostii? Dacă nu mă acceptă? Bla bla, vechi limite şi gânduri ce foarte vag îmi mai dau prin minte, dar le elimin rapid.
Am dat send şi am pus o tură de haine la spălat, la 4 jumate. Mi-am făcut plăcerea mea de dimineaţă – frape cu lapte (de soia) şi m-am bucurat de micul meu deliciu în timp ce citeam blogul meu preferat. După foarte puţin timp, am primit pliculeţul din dreapta jos de la ym – new mail. L-am deschis cu ceva emoţii şi o femeie mi-a urat bun venit pe grup. M-am bucurat atât de tare încât mi-au dat lacrimile când am văzut adresa ei de mail: era din Nashville, oraşul preferat al mamei mele. A fost acolo pentru şase luni în 2007 împreună cu tata şi i-a plăcut atât de mult, încât mereu povestea despre aventura ei din America.
Unii ar spune că e pură coincidenţă, însă eu cred că e un semn bun. Un semn că mă aflu exact unde trebuie şi fac ceva bun. Dacă aveam scepticisme în ceea ce priveşte acceptarea mea în grupul în care m-am înscris, am primit o asigurare care mi-a eliminat orice îndoială. I-am trimis un mail de mulţumire, spunându-i ce semn bun a fost mesajul ei pentru mine! Imediat după, mi-a urat bun venit în grup chiar scriitoarea mea, Daylle! Dar, şi mai tare, mi-a scris că bunicul ei e român! Mai crede cineva în coincidenţe? Eu sigur nu.
Sunt atât de fericită că am avut parte de un bun venit primitor în noul grup! N-aş fi crezut că atâtea lucruri au legătură cu mine în acel spaţiu virtual! Acum cred şi sunt din ce în ce mai deschisă la orice noi ocazii de a face schimb de informaţii, şi acum ştiu că sunt exact pe drumul meu, nu mi-l mai blochez cu absolut nimic, aşa cum am făcut-o atâta timp.
Când începem să facem ceva cu entuziasm şi încredere, când avem ochii deschişi şi ne orientăm spre lucruri care ne plac, totul merge în direcţia dorită. Nu există obstacole atunci când nu le vedem, iar dacă preferăm, la început de orice, să credem că va fi greu, neplăcut sau imposibil de realizat, PROBABIL CĂ AŞA VA FI.
Şi ce dacă altcineva nu o face? Şi ce dacă părinţii nu cred că vei reuşi? Şi ce dacă X sau Y nu a reuşit? De ce să crezi că ceva va fi greu numai pentru că la 95% oameni le este greu? Toţi avem această puternică opţiune de a privi lucrurile pe care le vrem, pe care le avem sau pe care le facem în două feluri:
1 - mă încred de la început că totul va fi bine, că am făcut în mod conştient şi independent această alegerere şi îmi aparţine, îmi recunosc meritul de a face acea alegere de una singură, cu capul meu, şi îmi recunosc, la primul semn bun, meritul pentru curaj şi acţiune, aleg să cred că, pe parcurs, voi fi ghidată şi sunt foarte liniştită că totul o sa meargă în direcţia potrivită, tot ceea ce am de făcut este să nu blochez asta cu frică, prejudecăţi sau pretexte.
....sau...
2 pot să încep cu scepticism ca atitudine dominantă, să mă uit cum a eşuat unul sau altul, să îmi spun mental că eşecul e după colţ şi că nu sunt destul de buna/puternică să fac asta, să aleg să mă dau bătută la prima reacţie negativă (exemplu: X spune că nu fac bine, Y nu e de acord, Z nu a reuşit, mai bine o las baltă).
Eu aleg prima variantă pentru că aceasta este atitudinea cu care vreau să privesc viaţa. Nimeni n-a urcat un munte uitându-se la cei din jur cum cad sau cum se opresc. Cine a atins un vârf s-a dus înainte, ştiind că cea mai mare forţă a Universului e cu el şi îl ghidează, şi că întotdeauna se află în deplină siguranţă.
Dacă pe muntele vieţii simţim oboseală, când suntem implicaţi în ceva în care am pus suflet, atunci când ne vine să renunţăm, să ridicăm privirea de pe acel obstacol pentru un moment şi să privim soarele, care e deasupra noastră şi ne luminează pasul. Putem face alegerea de a-l privi şi a ne încrede că totul va fi bine, că Dumnezeu e cu noi, sau putem alege să ne holbnăm obsesiv la un obstacol şi a ne lamenta că ne-am împotmolit din cauze exterioare. Dacă, totuşi, alegem să băgăm în seamă un alt om, să-l ascultăm pe cel ce e acolo sus în vârf, fericit, realizat, împlinit, nu pe cel de sub noi, care ne „întinde o mână” şi ne spune: hai înapoi, muntele acesta e prea înalt pentru tine! Eu vă spun sigur că niciun munte nu e prea înalt, pentru nimeni, şi mă bazez pe premisa că fiecare escaladează muntele său. Fiecare munte are un vârf şi fiecare om e pe drumul spre vârful său.
Statistic vorbind, cei care aleg să creadă varianta 2 sunt mult mai mulţi, de aceea vocile lor sună mult mai tare în urechile noastre. Dacă tot avem un moment de cumpănă şi credinţa ne scade pe moment şi simţim nevoia să ascultăm ce zice un alt om, să-i ascultăm pe cei pozitivi, realizaţi, fericiţi şi împliniţi, care toţi ne spun că nimic nu este imposibil! Niciunul dintre ei n-a ajuns sus uitându-se la ceilalţi din jur cât de jos sunt faţă de el. Şi-au văzut de drum, au depăşit obstacolele, au avut credinţă, şi au ajuns în vârf!
Eu urc pe muntele meu, tu urci pe muntele tău. Nu încerca să mă tragi în jos numai pentru că tu îţi îngreunezi rucsacul (conştiinţa) cu bolovani grei, n-am să cobor de unde am ajuns şi nici nu vreau să car vreun bolovan de-al tău. Dacă atunci când eu mă împiedic, mă ţii la pământ sau vrei să mă întorci din drum, am să mă duc înainte fără tine. Dar dacă crezi în mine, dacă vrei să urcăm extraordinarul munte al vieţii încurajându-ne la nevoie, atunci ne putem împărtăşi bucuria fiecărui pas, pentru că fiecare pas, oricât ar fi de mic, e o mare, mare bucurie, şi e încă un strop mai aproape de vârful muntelui: împlinirea viselor.
De aceea m-am înscris pe grupul recunoştinţei. În sufletul meu sunt atât de recunoscătoare pentru bucuria de a trăi acum, aici! Sunt în acest moment, nu sunt niciodată în trecut, nici nu-mi fac griji pentru viitor, ci trăiesc în prezent. Acum, în faţa calculatorului, savurând frape-ul meu sănătos şi revigorant în liniştea dimineţii, sunt atât de mulţumită de viaţa mea!
