...Şi ne iartă şi nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...

Postul Crăciunului decurge minunat, relaţiile cu cei dragi devin din ce în ce mai armonioase, noi cunoştinţe – persoane extraordinare – apar în viaţa mea, pentru a-mi oferi exemple pentru stilul de viaţă pe care mi-l însuşesc: liber, recunoscător, fericit. Fac paşi micuţi, dar pe zi ce trece devin din ce în ce mai mari şi mai siguri. Schimbarea conştiinţei dintr-a unui om negativist, veşnic nemulţumit, victimă a circumstanţelor, într-o conştiinţă a unui om pozitiv, recunoscător pentru fiecare respiraţie, pentru tot ce are şi tot ce face, într-un învingător, n-a fost tocmai uşor la început.

Consecvenţa cu care o iau de la zero de fiecare dată când mă regăsesc într-o situaţie familiară de împotmolire, a făcut procesul să prindă contur şi să devină din ce în ce mai uşor pentru mine să desfac acel nod. Întotdeauna am fost pesimistă, izolată, închisă, iar în momentul când cineva avea un strop de încredere în mine, mă deschideam imediat şi deveneam eu. De aceea majoritatea cunoscuţilor n-ar spune că sunt izolată sau închisă, ei au avut mult mai multă încredere în mine decât am avut eu. Şi în faţa lor am avut curajul să fiu eu, aşa cum sunt în realitate.

Când cineva sau ceva mă făcea să mă simt ca o victimă, mă închideam şi mai mult, începeam să mă afund din ce în ce mai adânc în sentimente de frică, vină, victimizare. Desigur, aveam parte de experienţe aferente acestor stări cu care mă identificam, care îmi confirmau mereu că „aşa sunt eu”, o fiinţă slabă şi uşor de doborât. Ce bine se potrivea totul în auto-portretul pe care mi l-am făcut!

De curând însă, am deschis ochii pentru a mă uita în oglindă. Nu pentru a mă critica, nu pentru a mă complace din nou în „asta sunt eu” sau „asta e”, ci pentru a schimba totul, acolo, în sufleţelul meu. Mi-a fost atât de teamă la început să privesc înăuntru! Am crezut că am în sufletul meu un monstru, alimentat de toate durerile, experienţele rele, suferinţele mele, care creşte pe zi ce trece şi îmi va ocupa până la urmă toată inima, devenind una cu el. Eram terifiată că îl voi trezi. Păşeam cu paşi foarte uşori şi mereu cu teamă, parcă-i şi auzeam respiraţia grea şi horcăitul, şi ştiam aproape sigur că, dacă îl trezesc, o să mă sfâşie. Îmi puneam întrebări de genul: Dacă îmi pierd minţile? Dacă înauntru e un val mare şi negru de durere şi resentimente? Chiar vreau să deschid cutia Pandorei?

Apropo...eu sunt cel mai mare Bau-Bau al meu, al tuturor timpurilor. Am un talent înnăscut să pompez gânduri negre până ajung într-o stare de disperare care-mi aduce bătăile inimii la extrem...şi făceam asta oricând. Dar marea revelaţie s-a produs când am descoperit că...pot şi invers.

Pot să fiu cel mai bun psiholog, cel mai mare motivator, cea mai pozitivă energie, cea mai mare consolare pentru mine. Iar această concluzie mi-a trezit intuiţia. Iar intuiţia m-a luat de mână şi m-a condus uşor în beciul unde dormea monstrul meu...

Când am privit pentru prima dată în suflet, când am lăsat iubirea să mă ducă unde vrea ea, am privit „monstrul”. Într-un colţ adânc al încăperii, o fetiţă mică şi speriată, de vreo cinci anişori, plângea şi se temea că vin s-o cert. Am certat-o dintotdeauna, am criticat-o, am bătut-o, am strigat la ea, am lăsat-o fără suflare de multe ori... era s-o omor în bătaie.

Când înţelegem că suntem responsabili pentru sentimentele noastre, putem învăţa să ne ridicăm singuri din stări de deznădejde, teamă sau victimizare. Atunci, ne putem accepta greşelile mult mai uşor şi le recunoaştem cu sinceră toleranţă: „Da, am greşit, îmi asum responsabilitatea. În procesul de învăţare e normal să greşeşti, aşa că hai să vedem cum putem repara lucrurile.” Dacă greşim şi ne simţim prost pentru că cineva ne scoate ochii cu asta, înseamnă că ne asumăm acea critică. O luăm din gura lui şi mergem la micuţul din suflet şi i-o zbierăm cât de tare putem, poate-i mai şi dăm vreo două palme, să fim siguri că s-a învăţat minte. Dar atunci eu sunt la pământ. Şi nu e din cauza celuilalt, ci e din cauza mea, că n-am fost tolerantă cu mine, şi am decis să mă iau la bătaie pentru asta.

În zilele mele de maximă victimizare, făceam ceva greşit, eram criticată, şi mă simţeam atât de prost pentru asta încât uneori zile întregi nu mă iertam pentru greşala mea. Imediat mă identificam cu boacăna. Vorbeam despre ea, spuneam tuturor cât de proastă/incompetentă/bleagă/ghinionistă/neatentă sunt. Nu puteam să mă iert. Chiar mergeam la oglindă şi trăgeam nişte înjurături ce nu se pot scrie, ca să mă pedepsesc. Şi totuşi, nu era de ajuns, îmi spuneam: „Asta e nimic, las că vezi tu acasă ce-ţi fac.” Aceasta era propoziţia pe care mi-o spunea tatăl meu când eram foarte mică şi greşeam. Iar când am realizat asta, am desfăcut încă un nod.

Pe drumul pe care desfacem noduri mentale, ne vom aminti des de persoane din copilărie care ne-au determinat să avem un sentiment repetitiv, până când ne-am identificat cu el. De obicei, părinţi, bunici, rude. Monstrul dinăuntru nu e altceva decât propriile noastre minţi care au absorbit ca un burete tot ceea ce am recepţionat în copilărie, şi am ajuns acum să ne identificăm cu un anumit sentiment. Al meu personal era de „worthless”. Nu dau vina pe părinţi pentru absolut nimic deoarece ştiu că ei m-au învăţat exact ceea ce am de învăţat în viaţă. Tata îmi spunea propoziţia de mai sus fără să însemne ceva pentru el, era doar un impuls de moment. El nu ştia că asta va fi atitudinea mea faţă de mine pentru tot restul vieţii.

Atunci când ne auto-criticăm, o facem în acelaşi fel cum am fost criticaţi când eram foarte mici, iar asta creează un cerc vicios în conştiinţă. Cei care critică sau se enervează des, o fac pentru că nu se respectă îndeajuns de mult pentru a privi lucrurile detaşat şi obiectiv. Se auto-critică pentru asta şi atunci dau vina pe cineva/ceva din exterior.

Din păcate, de multe ori, obiectul criticii este un mic copil, inocent şi speriat, care nu înţelege că este criticat din cauză că tatăl/mama au propriile lor probleme şi temeri...asta nu are nicio legătura cu valoarea lui. Prima dată când am descoperit că mă critic în acelaşi fel cum o făcea tata când eram mică, am strâns fetiţa în brate cu toată dragostea şi i-am spus că n-am s-o mai cert niciodată şi că n-am să mai las pe nimeni s-o lovească. Primul instinct a fost să dau vina pe tata...dar asta ar fi contrastat cu mediul mental în care trăiesc acum: de dragoste şi acceptare. Aşa că mi-a rămas un singur lucru de făcut: să iert.

Iertarea e următorul pas, însă îl fac foarte sigură pe pasul meu, deoarece până acum am folosit toate instrumentele minţii cu succes, iar în momentul când am ajuns la iertare înseamnă că doar atât mai rămâne de făcut pentru a valorifica prezentul la potenţialul său maxim.

Nu ştiu exact cum se face iertarea, cum ierţi pe cineva, însă ştiu că, dacă mi-am însuşit puterea şi mi-am luat viaţa în mâinile mele, m-a ajutat o forţă imensă: Dumnezeu. Aşa că, faptul că vreau să iert, acum, în prag de sărbători, faptul că am ajuns atât de departe şi viaţa mea devine din ce în ce mai completă, îmi arată că El a fost şi este cu mine. Eu am ajuns până aici şi de aici nu ştiu unde voi merge. Dar faptul că vreau să iert, că îmi las intuiţia să mă conducă, că îmi împreunez mâinile şi îmi deschid sufletul în rugăciune, îmi oferă certitudinea că e uşor să ierţi. Până aici, El a fost în spatele meu şi m-a asigurat că sunt pe drumul bun, iar acum mă întorc şi Îl las pe El în faţă, să-mi arate cum să iert.

E ultima zi a lunii noiembrie şi mâine blogul meu împlineşte o lună. Deja mă identific cu el şi sunt mereu cu pixul în geantă în caz că îmi vine vreo idee să mi-o notez,şi apoi să scriu. Nu l-am folosit niciodată până acum. Mereu m-am aşezat la calculator şi am început să scriu, fără să am nici cea mai vagă idee ce. Totuşi, am scris mult şi din suflet. Am început să mă identific cu lucrurile bune din viaţa mea pe care le creez, să mă concentrez numai pe ceea ce vreau să rămână în continuare cu mine, şi să scap de acele lucruri care nu-mi servesc la nimic. Iar dacă fac vreo greşală, nu mă cert prea tare pentru asta şi nici într-un caz nu mai zbier la micuţa din sufletul meu.

E un moment ideal pentru iertare. Dar pentru a ierta pe cei din jur, înainte avem pe altcineva de iertat: pe propria persoană. E pasul dinainte de tot ce poate fi mai minunat: o conştiinţă curată, de om conştient de potenţialul său. Nu suntem doar atât – 1,55, 1,65 sau 1,70 m – suntem mult mai mari de atât. Evoluăm şi ne schimbăm întotdeauna, fie că vrem, fie că nu. Însă felul cum înţelegem ceea ce trăim şi dorinţa de a fi deschişi la Viaţă face diferenţa. Eu aleg să o iau în braţe şi să fiu sigură că sunt protejată de forţa divină la fiecare pas. Asta mă face să fiu liniştită şi să fac totul cu încredere, optimism şi lejeritate.

Sunt atât de multe situaţii în care mă împotmoleam şi pe care le treceam cu greu sau nu le făceam faţă deloc. Cel mai sigur semn că evoluăm înspre valorificarea potenţialului maxim este atunci când ne lovim de o situaţie pe care o percepeam a fi grea sau imposibilă şi trecem prin ea cu uşurinţă şi cu atitudinea pozitivă. O facem altfel, ne simţim puternici, iar situaţia devine mult mai mică decât noi. Atunci ştim că suntem atât de aproape de potenţialul maxim pe care-l putem valorifica, nimic nu ne mai reţine din drum, că suntem, în sfârşit, all that we can be.

Atitudinea de alpinist

M-am trezit puţin înainte de ora 4 dimineaţa pentru a-l drăgăli pe Mircea înainte de plecare. Uneori are dimineţi mai morocănoase, iar atunci dispoziţia mea veselă şi plină de energie la răsărit – dozată corespunzător - are un efect bun asupra lui.

Având în vedere că sunt o persoană foarte matinală, nici n-am mai încercat să adorm după ce a plecat. Aşa că am intrat pe internet să scriu o primă postare în noul grup yahoo în care m-am înscris, un grup al recunoştinţei. Am aflat de existenţa lui de pe blogul unei scriitoare pe care o citesc cu mare drag, Daylle Deanna Schwartz.

Ce moment ideal e pentru mine dimineaţa să scriu ceva frumos sau să fac ceva ce necesită concentrare! E bine ştiut că dimineaţa dăm randamentul cel mai bun deoarece suntem odihniţi şi refăcuţi mental după somn, dar dacă mai adaugi la asta optimism, energie, atitudinea pozitivă, numai ceva extrem de bun se poate întâmpla.

Aşa că, m-am logat pe mail şi am văzut că subiectul actual al membrilor grupului este Ziua Recunoştinţei, sărbătorită de majoritatea membrilor. O persoană a făcut o listă cu lucrurile minunate din viaţa ei, aşa că am făcut şi eu la fel, după ce m-am prezentat. Am fost foarte entuziasmată de tot şi am scris un mesaj pentru care mă felicit, în care am transmis exact ceea ce am vrut: recunoştinţa pentru lucrurile minunate din viaţa mea, pe fundalul descrierii ei pentru a mă prezenta. Am avut emoţii date de un vechi complex de inferioritate, de genul: Dacă am scris prostii? Dacă nu mă acceptă? Bla bla, vechi limite şi gânduri ce foarte vag îmi mai dau prin minte, dar le elimin rapid.

Am dat send şi am pus o tură de haine la spălat, la 4 jumate. Mi-am făcut plăcerea mea de dimineaţă – frape cu lapte (de soia) şi m-am bucurat de micul meu deliciu în timp ce citeam blogul meu preferat. După foarte puţin timp, am primit pliculeţul din dreapta jos de la ym – new mail. L-am deschis cu ceva emoţii şi o femeie mi-a urat bun venit pe grup. M-am bucurat atât de tare încât mi-au dat lacrimile când am văzut adresa ei de mail: era din Nashville, oraşul preferat al mamei mele. A fost acolo pentru şase luni în 2007 împreună cu tata şi i-a plăcut atât de mult, încât mereu povestea despre aventura ei din America.

Unii ar spune că e pură coincidenţă, însă eu cred că e un semn bun. Un semn că mă aflu exact unde trebuie şi fac ceva bun. Dacă aveam scepticisme în ceea ce priveşte acceptarea mea în grupul în care m-am înscris, am primit o asigurare care mi-a eliminat orice îndoială. I-am trimis un mail de mulţumire, spunându-i ce semn bun a fost mesajul ei pentru mine! Imediat după, mi-a urat bun venit în grup chiar scriitoarea mea, Daylle! Dar, şi mai tare, mi-a scris că bunicul ei e român! Mai crede cineva în coincidenţe? Eu sigur nu.

Sunt atât de fericită că am avut parte de un bun venit primitor în noul grup! N-aş fi crezut că atâtea lucruri au legătură cu mine în acel spaţiu virtual! Acum cred şi sunt din ce în ce mai deschisă la orice noi ocazii de a face schimb de informaţii, şi acum ştiu că sunt exact pe drumul meu, nu mi-l mai blochez cu absolut nimic, aşa cum am făcut-o atâta timp.

Când începem să facem ceva cu entuziasm şi încredere, când avem ochii deschişi şi ne orientăm spre lucruri care ne plac, totul merge în direcţia dorită. Nu există obstacole atunci când nu le vedem, iar dacă preferăm, la început de orice, să credem că va fi greu, neplăcut sau imposibil de realizat, PROBABIL CĂ AŞA VA FI.

Şi ce dacă altcineva nu o face? Şi ce dacă părinţii nu cred că vei reuşi? Şi ce dacă X sau Y nu a reuşit? De ce să crezi că ceva va fi greu numai pentru că la 95% oameni le este greu? Toţi avem această puternică opţiune de a privi lucrurile pe care le vrem, pe care le avem sau pe care le facem în două feluri:

1 - mă încred de la început că totul va fi bine, că am făcut în mod conştient şi independent această alegerere şi îmi aparţine, îmi recunosc meritul de a face acea alegere de una singură, cu capul meu, şi îmi recunosc, la primul semn bun, meritul pentru curaj şi acţiune, aleg să cred că, pe parcurs, voi fi ghidată şi sunt foarte liniştită că totul o sa meargă în direcţia potrivită, tot ceea ce am de făcut este să nu blochez asta cu frică, prejudecăţi sau pretexte.

....sau...

2 pot să încep cu scepticism ca atitudine dominantă, să mă uit cum a eşuat unul sau altul, să îmi spun mental că eşecul e după colţ şi că nu sunt destul de buna/puternică să fac asta, să aleg să mă dau bătută la prima reacţie negativă (exemplu: X spune că nu fac bine, Y nu e de acord, Z nu a reuşit, mai bine o las baltă).

Eu aleg prima variantă pentru că aceasta este atitudinea cu care vreau să privesc viaţa. Nimeni n-a urcat un munte uitându-se la cei din jur cum cad sau cum se opresc. Cine a atins un vârf s-a dus înainte, ştiind că cea mai mare forţă a Universului e cu el şi îl ghidează, şi că întotdeauna se află în deplină siguranţă.

Dacă pe muntele vieţii simţim oboseală, când suntem implicaţi în ceva în care am pus suflet, atunci când ne vine să renunţăm, să ridicăm privirea de pe acel obstacol pentru un moment şi să privim soarele, care e deasupra noastră şi ne luminează pasul. Putem face alegerea de a-l privi şi a ne încrede că totul va fi bine, că Dumnezeu e cu noi, sau putem alege să ne holbnăm obsesiv la un obstacol şi a ne lamenta că ne-am împotmolit din cauze exterioare. Dacă, totuşi, alegem să băgăm în seamă un alt om, să-l ascultăm pe cel ce e acolo sus în vârf, fericit, realizat, împlinit, nu pe cel de sub noi, care ne „întinde o mână” şi ne spune: hai înapoi, muntele acesta e prea înalt pentru tine! Eu vă spun sigur că niciun munte nu e prea înalt, pentru nimeni, şi mă bazez pe premisa că fiecare escaladează muntele său. Fiecare munte are un vârf şi fiecare om e pe drumul spre vârful său.

Statistic vorbind, cei care aleg să creadă varianta 2 sunt mult mai mulţi, de aceea vocile lor sună mult mai tare în urechile noastre. Dacă tot avem un moment de cumpănă şi credinţa ne scade pe moment şi simţim nevoia să ascultăm ce zice un alt om, să-i ascultăm pe cei pozitivi, realizaţi, fericiţi şi împliniţi, care toţi ne spun că nimic nu este imposibil! Niciunul dintre ei n-a ajuns sus uitându-se la ceilalţi din jur cât de jos sunt faţă de el. Şi-au văzut de drum, au depăşit obstacolele, au avut credinţă, şi au ajuns în vârf!

Eu urc pe muntele meu, tu urci pe muntele tău. Nu încerca să mă tragi în jos numai pentru că tu îţi îngreunezi rucsacul (conştiinţa) cu bolovani grei, n-am să cobor de unde am ajuns şi nici nu vreau să car vreun bolovan de-al tău. Dacă atunci când eu mă împiedic, mă ţii la pământ sau vrei să mă întorci din drum, am să mă duc înainte fără tine. Dar dacă crezi în mine, dacă vrei să urcăm extraordinarul munte al vieţii încurajându-ne la nevoie, atunci ne putem împărtăşi bucuria fiecărui pas, pentru că fiecare pas, oricât ar fi de mic, e o mare, mare bucurie, şi e încă un strop mai aproape de vârful muntelui: împlinirea viselor.

De aceea m-am înscris pe grupul recunoştinţei. În sufletul meu sunt atât de recunoscătoare pentru bucuria de a trăi acum, aici! Sunt în acest moment, nu sunt niciodată în trecut, nici nu-mi fac griji pentru viitor, ci trăiesc în prezent. Acum, în faţa calculatorului, savurând frape-ul meu sănătos şi revigorant în liniştea dimineţii, sunt atât de mulţumită de viaţa mea!

Pe fundal...clinchet de clopoţei

În fiecare zi ni se întâmplă lucruri bune şi lucruri rele. Pe cele rele le auzim, le facem, trăim ceva neplăcut sau pur şi simplu ne simţim rău. Dintr-un motiv ciudat, când avem o problemă sau o îngrijorare, ne consumă mental cea mai mare parte a zilei, iar când avem o bucurie, o păstrăm ascunsă în suflet, permiţându-i mai rar să iasă la suprafaţă. De ce ne lăsăm copleşiţi de griji şi nu ne lăsăm copleşiţi de frumuseţea din viaţa noastră?

Suntem într-a unsprezecea zi a postului Crăciunului şi mă felicit pentru cum mă descurc şi cât de mult îmi place fiecare zi din întregul ciclu. A lua decizia să ai patruzeci de zile de sentimente bune şi bucurie este asumarea unei responsabilităţi faţă de propria persoană.

Am făcut de la început o alegere cu toata fiinţa mea, şi anume să fac ceva în mod constant, şi nu oricum, ci bucurându-mă de fiecare clipă. Pofta de lactate sau carne nu se număra printre grijile mele, nici sentimentul că urmează să mă privez de ceva sau să „intru în carantină”. Dimpotrivă, am găsit în alegerea mea prilej de fericire, ştiind sigur că am atitudinea „de învingător” şi că tot ceea ce înseamnă piedică pentru cineva, pentru mine va fi cu totul nesemnificativ. M-am culcat în noaptea dinainte de post cu real entuziasm faţă de ceea ce am ales să fac. Eram sigură că voi reuşi, iar vocile celor ce spun „e greu să ţii post” sunt doar limitele lor, nu ale mele.

Aşa că, nu mare mi-e surpriza că, unsprezece zile mai târziu, timpul pare a fi zburat pe lângă mine şi totul este exact aşa cum mi-am dorit. Lucrurile sunt mult mai mult bune decât sunt rele, iar progresele în fiecare zi le recunosc şi mă bucur. Mă apropiu din ce în ce mai mult de cele mai înalte vise ale mele, vise de armonie, apreciere, dragoste şi pace.

A trăi în aceste stări în mod permanent este un scop final şi am ales să mă bucur de fiecare pas până la realizare. Asta nu înseamnă că mă închid în cameră şi mă rog cu tot sufletul să fiu apreciată sau iubită, ci înseamnă că îmi însuşesc acest sentiment şi îl iau cu mine oriunde mă duc.

Suntem în siguranţă, oriunde am fi: la serviciu, la şcoală, acasă, în oraş. Cu noi e conştiinţa, iar eu aleg să o păstrez cât se poate de curată. Asta nu înseamnă că nu greşesc niciodată, nici că strig cât mă ţin plămânii că totul e bine, când în jur totul e pe dos.

A fi cu conştiinţa împăcată înseamnă a termina orice fel de critici. Eu greşesc, cei din jur greşesc, însă ştiu că e normal, în procesul de învăţare, să greşeşti. Nu mai critic pe nimeni, şi nu pentru că am în jurul meu doar oameni Nirvana, fericiţi şi împăcaţi. Nu mai critic pentru mine, pentru că e minunat să nu judeci. Mi-am dat seama că nu ne simţim bine când criticăm. Poate, pe moment, ne simţim puternici, făcându-l pe celălalt să se simtă mai mic, mai rău, mai prost, inferior. Dar, după ce toţi cei implicaţi au un moment singuri, nimic bun nu se întâmplă. Răzbunarea, critica, vina sunt cuvinte ce le scot din vocabularul meu, din gândire, din sistem. Aşa cum am mai spus, puterea opuselor acestor cuvinte este, prin excelenţă, învingătoare.

Greşeşte cineva în jurul nostru şi imediat sărim la gâtul său, doar pentru că suntem aşa cum suntem şi am face lucrurile altfel. Natura ne-a creat pe toţi diferiţi şi toata lumea face tot ce poate, cu resursele pe care le are. Cei ce ne greşesc au o experienţă, cunoştinţe şi propria lor gândire, şi acţionează în consecinţă.

Nimeni din jurul nostru nu vrea să ne enerveze, să ne greşească, să ne facă probleme. Sunt doar fiinţe diferite, care acţionează diferit. Aşa că eu am încetat să critic, mental în primul rând. Oricum nu am fost niciodată o mare critică şi nici n-am făcut pe cineva, cu bună ştiinţă, să se simtă inconfortabil în prezenţa mea. De ce aş face aşa ceva? Numai pentru că eu simt nevoia să strig tare care sunt concepţiile mele? Numai pentru că eu fac lucrurile altfel?

Toţi suntem diferiţi, iar această diversitate e extraordinară. Observ că oamenii nemulţumiţi critică peste tot, nu doar pe mine. Nu sunt doar eu ţinta lor, ci critică în stânga şi în dreapta, pe oricine face lucrurile altfel decât le-ar face ei. Ei bine, eu am hotărât să nu-i mai aud. Mi se face o observaţie, o accept, o urmăresc, dacă pot şi am un argument logic, mă apăr, iar dacă nu, nici într-un caz nu îmi dau o palmă pentru ceva ce ei percep o acţiune/concepţie de-a mea ca fiind incorectă.

Cei ce critică se critică de fapt pe ei, întotdeauna, şi îşi dau, de fapt, o palmă, oricând o fac. Nu sunt nici mai puternici, nici mai buni, nu sunt cu nimic presus decât obiectul criticii. Sunt, de fapt, oameni speriaţi, care nu se acceptă şi nu se iubesc îndeajuns pentru a nu se simţi enervaţi/ameninţaţi/iritaţi de altcineva. Am ales ca în zilele de post să mă respect mai mult şi să apreciez mai mult tot ceea ce fac bun. Iar dacă fac vreo alegere ce nu se dovedeşte a fi cea bună, fac o altă alegere şi nici într-un caz nu mă mai critic. Sunt mai tolerantă cu greşelile mele şi ale celor din jur şi sunt mult mai recunoscătoare cu binele din mine şi din lumea mea.

 A ţine post nu înseamnă a fi mai bun şi mai tolerant doar cu cei din jur. Am constatat că mult timp cei din jur au fost mai importanţi pentru mine, cu părerile şi priorităţile lor, decât persoana mea. Aşa că, în această perioadă, putem începe să facem bine prin a ne face bine nouă, a fi cu oameni în prezenţa cărora ne simţim bine, a face lucrurile cu mai multă dragoste şi toleranţă faţă de sine.  E bine cunoscut că atunci când suntem îndrăgostiţi, nimic nu ne poate supăra şi totul pare să meargă în direcţia dorită de noi. Iubirea ce o simţim atunci creează o atmosferă mentală permanentă de wellness şi energie, atmosferă ce o vedem reflectată în trăirile noastre de zi cu zi. Faptul că ne merge totul bine când iubim nu este o coincidenţă.

A te respecta îndeajuns de mult încât să nu permiţi niciunui fapt/om să te destabilizeze, este cel mai frumos cadou pe care ţi-l poţi face în aceste zile sfinte, şi nu numai.

Am început să descopăr un tipar cu care m-am doborât singură ani de zile: ceva se întâmplă – mă enervez. Altceva se întâmplă, mă enervez din nou. Mai târziu, altceva se întâmplă, iarăşi mă enervez. Obişnuiam să-mi fac asta de mai multe ori pe zi. Normal că simţeam că totul îmi stă împotrivă, că oamenii fac lucruri enervante intenţionat, normal că sunt „un preş” şi toţi se folosesc de mine, sau mă iau de fraieră, sau mă critică întotdeauna, sau că eu nu contez, sau că eu sunt o victimă. Cum să nu meargă totul în această direcţie dacă eu am ales să mă simt aşa?

Rezultatele renunţării la critică sunt excelente. Îmi dau seama că tot ceea ce am criticat vreodată la mine era egal cu cât mă criticau cei din jur. Un cerc vicios de critică şi neacceptare, în care eu mă învârteam în neştiinţă. Una din sfintele porunci spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe sine. Eu am ignorat ultima parte pentru mult timp, iar asta m-a făcut să mă mulţumesc să fiu la urmă în propria-mi conştiinţă.

Astfel, nu mai accept vreo critică altfel decât „e doar o părere”, iar dacă vreuna dintre ele ajunge la sufletul meu, înseamnă că, pe undeva, eu mă critic în exact acelaşi fel. În momentul când conştientizez asta, îmi recunosc alegerea de a nu fi eu însămi în acel moment, alegerea de a da vina pe exterior. Este doar o alegere de moment, în care dacă mă afund, ajung la auto-critică, ceea ce contravine cu noile principii în care trăiesc.

Aleg să mă accept şi mă respect în măsura în care nu am de ce să fiu altfel de cum sunt eu: bine dispusă, pozitivă, iubitoare. Iar orice alegere de-a mea ce nu se include în această categorie, adică orice gând negativ sau critică, nu e în spiritul în care am decis să trăiesc, şi mă îndepărtez imediat.

Aceasta este atmosfera în care am ales să exist, şi orice altceva nu are ce căuta aici, acum, cu mine. Este o promisiune pe care mi-am făcut-o la început de blog, la început de post, în fiecare dimineaţă. Îmi respect întotdeauna promisiunile...în spiritul Crăciunului.

Ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste

1. The fear that strikes my soul tonight / Is strange and makes me want to cry/. I'm holding on my blanket tight/ And try not thinking I might die./

2. But death would be a normal thought / If I had no reason to live./ You'll never know the joy you brought/ And all the love you made me give./

3. So fear is making me feel cold/because it's dark, you're not with me,/ The fear in me is rough and old/ All I can be is let it be./ 

4. So if I find my death this day/ I'll leave this song for you to read,/ But you will never see the way/ I loved you and you couldn't see./

Acestea sunt trei strofe din poezia The Fear, versuri ce le-am scris în 3 decembrie 2002, ora 22, la 17 anişori. Nu ştiu nici cui se adresa, nici unde şi cum am conceput-o. Recunosc din ea un singur lucru, şi anume feeling-ul: frica. Frica aceea care te face să priveşti în întuneric şi să-ţi imaginezi diverse forme, siluete, zgomote sau imagini. Frica de necunoscut, de beznă, de răutatea din întuneric. Aş putea să scot un volum cu perspectivele mele cu tentă bacoviană asupra vieţii, numai din perioada liceului.

Lanţul fricii atârnă greu pe mintea unui copilaş, un lanţ şi mai mare ce încă îl mai poate târî când e adolescent, devenind apoi un imens morman de fier, sub care se ascunde un adult. De ce ne lăsăm copleşiţi de frică? De ce o lăsăm să ne controleze acţiunile, vorbele, gândurile? De ce nu putem toţi gândi, acţiona, vorbi, liber şi fără teamă? Oare ce de ne temem o masă atât de mare de oameni în acelaşi timp? Unde e gândirea pozitivă când ai nevoie de ea? Unde e Dumnezeu când ai nevoie de El? 

Se pare că gândurile negre au tendinţa de a apărea după lăsarea întunericului. Întotdeauna mi-a fost teamă de întuneric, fără să înţeleg exact de ce. Recitind capodopera lirică de mai sus, şi altele ce le-am scris în vremea respectivă, tiparul mental pare a fi clar, şi anume asocierea nopţii cu frigul, iubirea neîmpărtăşită, singurătatea, necunoscutul, chiar moartea. Orice adolescent se rătăceşte undeva în frică, iar aceasta creşte încontinuu, alimentată din ce în ce mai mult de efecte exterioare ale fricilor sale. Cu toţii ştim străvechiul proverb "De ce ţi-e frică nu scapi", şi totuşi, mulţi dintre noi alegem să ne fie frică. Ce fel de somn şi ce fel de vise poate avea o persoană care întâmpină astfel lăsarea nopţii?

Am întrebat o prietenă foarte dragă, cu admirabile cunoştinţe în ortodoxism, despre povestea ce ne-a spus-o Părintele Sabău, profesorul de religie, în clasa întâi. Am pus întrebarea atât de naiv, zâmbind în sinea mea că am păstrat amintirea acelei pilde în sufletul meu atât de vie, încât copilul de şapte ani s-a trezit să întrebe, acum, la douăzeci şi patru: "Este adevărat că dacă faci fapte bune ziua, noaptea stă lângă patul tău un îngeraş? Şi dacă faci fapte rele, seara stă lângă patul tău un drăcuşor urât?"

Iar ea mi-a răspuns atât de frumos şi de logic: "Da, e normal. Dacă tu alegi întunericul într-o zi şi îl alegi şi seara, lumina nu vine să te forţeze."

Cât de frumos şi de adevărat! Am sorbit această propoziţie şi mi-am notat-o în colţul minţii ca s-o analizez în profunzime într-un moment de linişte. Oare noi ne dăm seama că suntem responsabili de alegerile pe care le facem?

Dacă alegem să trăim cu teama, resentimentul, vinovaţia în suflet, dacă ne permitem să intrăm în starea aceea de rău, este egal cu a ne pune mâinile pe ochi şi a refuza cu îndârjire să vedem lumina. Nu mai am şapte ani, nici şaptesprezece şi nu am nicio putere asupra anilor în care am ales să asociez noaptea cu răul. Însă este cea mai mare teamă de eliberat acum şi am putere asupra acestui moment. Deşi a fost cu mine pentru mulţi ani, nu-mi serveşte. Fiind tocmai în perioada curăţeniei de Crăciun, am dat şi de acest obiect vechi, prăfuit, care nu-mi foloseşte la nimic.

Să ne imaginăm un om într-o cameră întunecoasă, într-un fotoliu confortabil. Omului îi este teamă de întuneric şi se tot uită la bec, dorindu-şi din tot sufletul să se aprindă odată. El priveşte becul fix, insistent, cu inima bătând de nerăbdare. La un moment dat se enervează că, deşi îşi doreşte foarte mult, nu se face lumină. Dar de ce? Nu pe asta se bazează puterea minţii? A face realitatea să se supună gândului? Gândul lui este: Vreau lumină. Şi totuşi, e întuneric. Omul stă în beznă, speriat, enervat şi învinovăţindu-se că nu poate aprinde nici măcar un simplu bec.

Ce soluţie îi daţi omului din povestea noastră? Probabil, la fel ca mine, vă veţi întreba de ce nu se ridică din fotoliu să aprindă becul de la întrerupător. Iar eu răspund cu "nu ştiu". Nu înţeleg de ce nu face asta, când diferenţa dintre întuneric şi lumină e simplul său pas spre întrerupător şi efortul de a-l apăsa. Oare omul nu ştie că nu ajunge să se uite doar la bec şi să îşi dorească să se aprindă?

Nu ştiu de ce omul nu se ridică din fotoliul său pentru a se deplasa spre întrerupător, aşa cum nu ştiu de ce, unii dintre noi, inclusiv eu, alegem uneori să zacem în fotoliul confortabil al minţii, în beznă, zile întregi, săptămâni, luni, ani sau zeci de ani. Este un fotoliu binecunoscut al fricilor noastre, din care simţim tot ceea ce înseamnă întunericul minţii: teamă de moarte, teamă de dezastru, teamă de eşec. Avem un rol foarte important în aprinderea becului din mintea noastră, dacă ne acordăm interesul să ne ridicăm din confortabilul fotoliu în care stăm, loc unde ne-am complăcut în întuneric, în teamă, în neputinţă.


Când ne pornim spre a aprinde un bec, ştim întotdeauna sigur că e o chestiune de secunde până va fi lumină. Desigur, pentru asta, facem "efortul" de a ne deplasa spre bec şi de a apăsa pe întrerupător, ştiind că altfel ar fi absurd să ne aşteptăm de la el să se aprindă singur. La fel cum ar fi absurd să ne dorim să scăpăm de o teamă şi să ne aşteptăm că o vom face fără a contribui cu propria intenţie.


A păşi din întuneric în lumină mental, este la fel de simplu precum aprinderea becului de la întrerupător, cu condiţia să ne acordăm timpul şi răbdarea de a conştientiza răul ce ni-l provocăm, cel mai des fără vreun stimulent. Ajunge doar să ne ridicăm, chiar dacă nu am ajuns încă la întrerupător, şi să facem doar primul pas. În drumul scurt prin întuneric spre întrerupător, anticipăm lumina, ştiind că aceasta e efectul firesc al intenţiei noastre. Şi, desigur, aprindem becul de la întrerupător. Şi se făcu lumină!

Un bec este atât de mic comparativ cu dimensiunea oricărei încăperi! Putem să facem lumină în întunericul minţii oricând îl simţim apropiindu-se. Dacă ne pasă îndeajuns de mult de starea în care suntem, putem trimite gândul negru înapoi în nimicul de unde a venit. Nu este nimic rău în întuneric, atâta timp cât esenţa, omul, e lumină. Prin lumină înţeleg chiar şi cea mai mică formă de lumină. Căci dacă pe tot cerul nopţii întunecat, s-ar vedea o steluţă, spre ea privim cu siguranţă. Omul se orientează spre lumină în mod instinctiv, chiar dacă lumina e ceva mic, îndepărtat, ce pâlpâie fără forţă. Dar puterea sa este, fără îndoială, cea mai puternică forţă, în prezenţa căreia întunericul moare fără efort. Pur şi simplu se dizolvă, piere...

Ajunge să aprindem o luminiţă mică, într-un colţ al sufletului, să ne apropiem de ea şi să nu ne concentrăm pe întuneric, iar în scurt timp vom ajunge să gândim şi să simţim: "Ce lumină! Ce cald e aici!". Iar întunericul nici măcar o amintire nu va fi, pentru că în locul unde e lumină, altceva nu poate fi.

The Little Things

Ieri dimineaţă m-am trezit cu gândul să-mi fac soţul fericit. Era 8:16 când le-am trimis un mesaj de invitaţie la cafea prietenilor. Cele mai bune toane ale lui Mircea le-am văzut înainte de a ne întâlni cu doi dintre ei, Răzvan şi Radu. Bărbaţii prezintă simptome ciudate când ştiu că urmează să se întâlnească cu prietenii lor. Grăitoare este şi reclama aceea la bere, când un grup de bărbaţi intră într-o încăpere blindată cu sticle de Heineken, cât vedeai cu ochii şi se dezlănţuie extaziaţi. Exprimă întocmai acea fericire pură a bărbatului atunci când urmează să stea cu “băieţii la o bere”. Entuziasmul se manifestă intens, în interesul tuturor celor implicaţi. În cazul nostru, în următoarele feluri:

Spălatul vaselor, şi nu oricum, ci fluierând. Mă întreb unde o fi dispărut strâmbăturile, schimonoselile şi bombănelile de zi cu zi, atunci când îl rog să spele un pahar, nu o chiuvetă întreagă. Deasemenea, am observat calitatea spălatului de vase, de această dată exemplară. De obicei am parte de o clătire (în cel mai bun caz) şi în câteva secunde totul e “gata”.

Făcutul patului. În fiecare dimineaţă când îl las pe Mircea la baie şi mă duc în dormitor, plapuma mare acopera un fel de morman asemănător cu o dună de nisip. Când o ridic, diverse obiecte şi materiale făcute ghemotoc acoperă un cearşaf mototolit, adunat. Ieri dimineaţă, în schimb, când intru în dormitor, patul era făcut exemplar, cearşaful întins frumos şi aranjat pe margini, perinile învelite în huse, camera aerisită, covoarele aranjate. Iar cel mai şocant a fost că nu era nici măcar o pereche de şosete murdare lângă pat! It's a miracle!

Dus gunoiul. A dispărut atât de repede parcă nici n-ar fi fost acolo. Şi nu oricum, ci cu înlocuirea sacului.

Dat cu aspiratorul. Oricât de greu ar părea de crezut, s-a întâmplat imediat după spălatul vaselor şi măturatul în bucătărie şi hol. Soţul meu se numără printe puţinii bărbaţi pe care i-am cunoscut care se implică constant în ordinea şi menţinerea atmosferii curate în spaţiul în care locuiesc. Îşi îngrijeşte lucrurile, şterge uneori masa după ce mâncăm (strâmbând din nas, dar totuşi, o face!), dă cu aspiratorul o dată pe săptămână (nu e prea entuziasmat de asta, dar, la fel, o face fără să îl rog), îşi face patul (se pune şi dacă doar întinde plapuma), îşi pune hainele la spălat, le chiar spală câteodată, îşi calcă singur cămăşile şi multe altele. Se simte responsabil pentru îngrijirea apartamentului, chiar dacă într-o mult mai mică măsură decât mă consideră pe mine responsabilă de toate acestea.

Crescând într-o familie în care toţi bărbaţii au trăit dintotdeauna ca nişte bebeluşi, un om ca Mircea m-a făcut să-mi schimb cu totul părerea despre cum sunt bărbaţii. N-aş fi avut cum să ştiu asta altfel deoarece toate femeile din familia mea îşi tratează soţii ca pe nişte copii, iar ei, cuminţi şi ascultători, cum să nu se lase răsfăţaţi şi privaţi de orice responsabilităţi casnice?

În această situaţie, mama lui Mircea are un mare plus pentru felul cum le-a exemplificat copiilor ei rolul bărbatului într-o căsnicie. Şi-a protejat şi menajat băieţii până la extrem, amândoi fiind bebeluşii lui mămica, dar tatălui lor i-a dat mereu ordine şi indicaţii. Chiar şi acum când mergem în vizită, tatăl lui are foarte puţin timp să stea cu noi deoarece aproape constant el are ceva de: adus din beci, căutat prin debara, împachetat pentru noi, deschis, închis, strâns, scos.

Încet, încep să înţeleg de ce suntem cu toţii atât de diferiţi. El ştia că atunci când va creşte mare, va ajunge şi el să facă treburi prin casă, ca şi tatăl. Metoda de educaţie nu a fost una orientată spre a face din copii bărbaţi harnici, însă autoritatea cu care mama îl dirijează pe tatăl combinată cu cocoloşirea exagerată, specifică mamelor de băieţi, se pare că a dat rezultate creând un adult absolut acceptabil. Desigur, toate aceste se adaugă procentajului majoritar, personalitatea, creând un minunat produs final, special pentru mine: bărbatul ideal.

Într-adevăr, uneori seamănă izbitor cu tiparul masculin pe care îl cunosc din familie, şi de cele mai multe ori nu-şi spală farfuria, şosetele pot să zacă lângă pat pentru mai multe zile la rand (am testat personal asta până când o pereche au devenit două şi am hotârât că mai bine iau situaţia în mâinile mele). Alteori îşi marchează teritoriul atunci când ne pregătim să ieşim, lăsând în urma lui mai ceva ca uraganul Katrina, iar în alte dăţi poate că nu face lucrurile aşa cum le-aş face eu.

Însă, de foarte multe ori, când mă simt obosită, când aleg să fac o pauză de la treburi, când mă întind după ce mâncăm fără să strâng, sau am o zi mai proastă, ştiu că cineva se ocupă de tot. Poate nu le strange chiar pe toate, poate că o să observ o mică pată pe aragaz dacă mă uit cu lupa, sau poate că un mic detaliu a fost omis, însă cineva se ocupă de tot pentru mine. De multe ori spun, cu un strop de ironie, când mă cheamă lângă el la tv: “Vasele nu se spală singure” sau “Dacă eu nu fac asta, altcineva nu o va face”. Însă de prea puţine ori, atunci când se întâmplă ceva bun şi mă eliberează de o sarcină, îi mulţumesc pentru ajutor.

Şi ce dacă atunci când vin prietenii, disponibilitatea lui de a aranja totul în casă e mult mai mare, la fel ca viteza, randamentul şi rezultatul final? Şi dacă îl văd fericit sau bine dispus că vin băieţii, so what? O sa invităm mai des oameni la cafea!

Escaping prisoner of the mind

Percep mintea ca pe un prizonier ce n-a ieşit la lumina zilei din închisoare o mare parte a vieţii, a trăit zeci de ani mâncând aceeaşi pâine uscată, văzând lumina doar printre gratiile celulei, oftând în celula sa. Acum, Dumnezeu i-a deschis larg porţile închisorii, lăsându-l liber. Ce va face el acum? Unde se va duce? Are de ales: se poate întoarce, pentru a trăi între gratii toată viaţa (cel puţin cu asta e obişnuit, ştie ce are de făcut, ştie când mănâncă şi când doarme), sau poate să iasă liber în lume să vadă cât mai multe, să cunoască Viaţa şi minunile Lumii, să se regăsească aşa cum era înainte de a fi întemniţat: un spirit liber, curat, aproape de Dumnezeu.

Temerile şi îndoielile prizonierului de a călca înafara închisorii, precum şi numeroasele dăţi în care se întoarce înapoi pentru a privi zidurile mari (dar cunoscute) sunt rezistenţa sa la schimbare. Undeva, în sufletul lui, el nu se simte suficient de demn pentru a fi liber.

Deoarece se mai uită înapoi, alţi prizonieri din închisorile vecine, îl trag de mânecă, rugându-l să se întoarcă deoarece se tem cu adevărat pentru el. Ei nu cunosc libertatea pe care prizonierul a pornit să o caute. Sunt multe categorii de prizonieri în viaţa lui, însă cei mai insistenţi sunt cei ce cred că sunt liberi, deoarece ochii lor vor să vadă numai până la linia orizontului. Zidurile închisorilor lor sunt înalte şi negre, însă ei cred că aşa este linia orizontului: neagră sau gri. Astfel, se cred liberi, fericiţi, însă nu-şi dau seama cât de întemniţaţi sunt şi cât de grele sunt lanţurile ce atârnă de picioarele lor. Prizonierul, văzându-i din perspectivă, le vede lanţurile şi gratiile, însă ştie că este doar alegerea lor să fie înlănţuiţi, şi îşi vede de drumul său. El ştie cât de frumos e curcubeul şi ştie că, chiar dacă curcubeul pare uneori gri din cauza norilor sau a lăsării nopţii, el este întotdeauna colorat şi întotdeauna la orizont.

De multe ori, prizonierului îi vine să alerge înapoi, să închidă porţile mari ale închisorii, să fugă în celulă, şi să se bage sub vechea plapumă. Însă dorinţa de a fi liber e atât de mare, bucuria de a vedea lumina zilei e atât de sfântă, iar pasul lui Dumnezeu care se aude în spatele lui îi dă o asemenea siguranţă, încât ştie că va atinge curcubeul vieţii. Îar atunci când o va face, nu va avea timp pentru a le arăta altora cum „se face” libertatea, doar pentru a obţine aprobarea celorlalţi prizonieri. Ei sunt întemniţaţi în mintea lor, neştiind că există mult mai mult de atât.

În acest moment, prizonierul nostru zboară zi de zi. Uneori, se întoarce în turnul închisorii şi se ascunde acolo, puţin deznădăjduit că peste un munte nu a reuşit să treacă. Însă, din Întuneric, în Lumină, Dumnezeu e cu el chiar şi în temniţă, porţile sunt deschise şi când el vrea să se ascundă, iar dealul pe care l-a trecut astăzi, deşi a fost doar un mic dâmb, e încă un pas în faţă spre marea, adevărata fericire.

De această dată, prizonierul ştie că pentru a porni la drum, e nevoie de un singur prim pas. Pasul e făcut, mintea e receptivă, sufletul e deschis. Pe zi ce trece, din ce în ce mai multe suflete libere vin în calea sa pentru a-l susţine. Aceştia sunt cei care se bucură pentru el, cei care simt sincer fericire, văzând că prizonierul se îndepărtează din ce în ce mai mult de închisoare. Sunt prietenii lui adevăraţi, sunt familia, e soţul meu, îngeraşii mei. Poate că ei nu cunosc drumul pe care prizonierul merge, însă pentru ei nu contează. Îl vad fericit, îl văd liber şi plin de iubire. La rândul lui, prizonierul nostru îi răsplăteşte cu multă iubire, energie şi optimism.

Oamenii nefericiţi nu se pot bucura pentru binele ce i se întâmplă altcuiva, simţind nevoia să şi-l explice prin propriile lor limite. Însă noi nu purtăm alte lanţuri decât cele pe care le alegem să ne tragă în jos. Iar vocile celor înlănţuiţi se aud, pe zi ce trece, din ce în ce mai stins, din ce în ce mai îndepărtat...

Puloverul gri

De multe ori, când deschid dulapul dimineaţa pentru a-mi alege ţinuta, îmi surprind tot felul de gânduri cu care m-am obişnuit în asemenea măsură, încât le creez în mod involuntar. Cercul vicios al gândurilor este atât de comod stabilit în conştiinţă, încât simplul gând cu care m-am obişnuit mă transpune în starea cu care m-am obişnuit. Şi mă mai mir că toate zilele sunt la fel?

De exemplu, un gând ce mi l-am „prins din zbor” azi dimineaţă când am deschis dulapul: „O, nu, iaraşi trebuie să combin cumva cele 4 bluze şi 3 perechi de blugi (din care doar o pereche port)! Iar mă îmbrac cu ce am fost alaltăieri” . Gândul, cu puterea sa extraordinară, alimentat de perseverent exerciţiu (24 de ani) a instalat o comodă obişnuinţă, transformându-se aproape instantaneu într-o stare. E clar ce stare poate induce un asemenea gând, iar rutina cu care îl gândeam îl facea cu atât mai greu de conştientizat. Dar, am făcut-o! Din nou! Sunt deosebit de amuzante noile conversaţii ce le am cu mine pentru a-mi schimba gândirea negativă. A prinde un gând negativ este deja o operaţiune continuă la care mă supun:

1. Ţintirea vânatului - la început nu e tocmai uşor, pentru că avem atât de multe gânduri. Suntem obişnuiţi să credem că ele zboară în mod involuntar prin mintea noastră şi că nu depinde de noi să le redirecţionăm;

2. Observarea prăzii din umbră: cum se formează gândul, de unde vine acest tipar mental, detectez obişnuinţa cu mediul, las gândul să fie, observându-l. În acest caz, gândul este: Nu am haine.

3. Momeala - recreerez mediului ambiant, în mod conştient. Observ procesele ce se petrec în corpul meu odată cu gândul, observând că aproape simultan gândul devine o stare. Acum, senzaţia este: Nu am haine, nu am bani pentru haine, nu am.

4. Armarea puştii – mă pregătesc de atac, ştiind că e spre binele meu; în acest stadiu, gândul să încearcă să scape; de ce? Dacă operaţiunea decurge bine şi am mai găsit un gând tipar negativ de schimbat, mă simt bine. Astfel, nu mă pot simţi bine (bine = confident), dar în acelaşi timp rău (rău = lack). Tind să las gândul negativ să scape sub pretextul „las puşca jos, a trecut, acum sunt pozitivă!” . Dar ştiu că mâine dimineaţă îl voi avea din nou, iar dacă o las aşa, practic, bag mizeria sub covor. Şi asta este o formă de rebeliunii a unei minţi în proces de reeducare. Sweet old habit! În mod conştient, îmi spun: Pot să am un sentiment pozitiv despre asta.

5. Foc! - nu am ajuns până aici ca să renunţ, doar pentru că mintea mea comodă se revoltă împotriva schimbării tiparelor mentare. Aşa că, fără alte discuţii, închidem dulapul şi îl deschid din nou. Îmi imaginez multe multe bluze, pantaloni, haine, una peste alta, curgând din dulap. Gândul este acum: Wow! Am o grămadă de haine!

6. Mission Accomplished - Dacă stau să mă gândesc mai bine, chiar nu mi-ar mai încăpea multe lucruri în dulap şi mereu le rearanjez ca să am spaţiu pentru toate. Sunt, într-adevăr, o grămadă! Scop final îndeplinit. Gândul este acum: Sunt atât de recunoscătoare pentru tot ce am: multe haine, o viaţă frumoasă, un soţ iubitor, tot ceea ce-mi doresc. Iar gândul, la fel de cuminte ca cel negativ, se transformă instantaneu într-o stare. De această dată, o stare de recunoştinţă pentru abundenţa din viaţa mea, care, fie că aleg să o văd, fie că aleg să o ignor, există.

Astfel, am luat azi pulverul gri al mamei, ce îl purtam doar dacă mergeam undeva în mod deosebit, după serviciu. Astăzi nu mă duc nicăieri dupămasă şi nici nu am o ocazie mai specială. E doar ziua de astăzi, iar eu am reuşit din nou să înving un gând ce m-a bântuit în ultimii 20 de ani. Ce ocazie mai specială decât o astfel de victorie?

Alte motive pentru care astăzi e o zi de maximă bucurie:

1. E deja VINERI!!!  E Weeeeeeeeeeeeeeeek-eeeeeeeeeeeeeeeeend!

2. Dacă e vineri, e fapt ştiut de toata lumea, e ziua de cartofi pai!

3. Dacă e vineri, e movie night / friends night! (dacă e movie, de obicei adorm pe pieptul lui Mircea înainte de jumătatea primului film, dar e aşa de bine! dacă e friends night, sigur nu adorm până la 3!)

4. E a cincea zi de post şi mă simt excelent, pe toate cele trei planuri de lucru: heart, body & mind!

5. L-am invitat pe tati la masă după serviciu şi mă bucur mult să fiu cu el. De-abia aştept!

6. A ieşit soarele, şi am acces direct la razele lui, pe spate.

Se pare că sunt o grămadă de motive pentru a vedea ziua de astăzi pe măsura valorii ei, şi nu găsesc decât un cuvânt naiv pentru asta, şi anume, SUPER! E, într-adevăr, o zi excelentă!

Ce inspirată am fost când mi-am luat puloverul gri!

Zâmbet de copil

Lucrez într-un mediu cu oameni de toate vârstele. Una dintre colegele mele are doi îngeraşi de fetiţe: cea mică, Denisa, are 2 anişori, cam cât avea Daria când am văzut-o prima dată, cu câţiva ani în urmă. Era atât de mică şi de timidă, până când i-am arătat pe youtube ceva din Ariel şi am lăsat-o să scrie o "factură" şi să fie "secretară". Gheaţa s-a spart, iar de atunci, prietenia noastră a tot crescut şi ne-am ataşat una de cealaltă. Când vine cu mămica şi sora ei, ea intră prima pe uşă, apăsând hotărât şi cu zgomot pe clanţă, şi se opreşte un moment în faţa mea, până mă dezmeticesc cine este şi-mi deschid braţele s-o primesc, fericită. Îmi sare în braţe şi începem să desenăm, sa povestim sau să îmi explice una-alta, iar timpul trece repede. Ieri, pentru prima dată şi strângându-mă tare cu braţele ei micuţe, mi-a zis: "Te iubesc, Paula!" Cred că a fost prima dată când am conştientizat că micuţa îmi făcea fiecare zi minunată cu prezenţa ei.

De multe ori găsim diferite scuze pentru dispoziţia noastră, fără a avea timp să conştientizăm motivul real al sentimentului bun. Când suntem bine dispuşi, găsim de obicei un motiv ce are legătură cu un eveniment, situaţie sau persoană, însă când ne simţim negativişti, găsim un milion de motive pentru a fi aşa. Motive sau pretexte, cum îmi place să le spun. Astfel, micuţa Daria mi-a arătat ieri de ce sunt bine dispusă când şi după ce o văd, şi cât de mult îmi place să mă joc cu ea, cât de bine îi face copilului din mine. Am conştientizat motivul pentru care îmi face zilele senine, şi este atât de simplu: zâmbetul ei de copil.

Întotdeauna avem o anumită stare, bună, rea sau neutră. Pentru stările rele găsim un milion de motive,cele neutre nu suntem interesaţi să ni le explicăm, iar pentru cele bune găsim de obicei un motiv, sau în cel mai bun caz, câteva. Faptul că observ cu atenţie cum reacţionez la situaţii în fiecare zi, cum mă simt întotdeauna şi de ce mă simt într-un anumit fel, mă ajută enorm în reprogramarea conştiinţei într-o gândire pozitivă. Devin din ce în ce mai stăpână pe sentimentele mele pe zi ce trece, iar stările de plictiseala, depresie sau nervi, sunt din ce în ce mai puţine. Mulţumesc zâmbetului de copil că mi-a făcut ziua de ieri minunată. Am reuşit să găsesc un alt motiv bun pentru fericire, de pus pe lista când închid ochii şi nu vreau să văd cât de frumoasă este Viaţa!

Observ că cei mai mulţi copii au efectul acesta, oriunde ar fi ei. Sunt atât de frumoşi, de sinceri şi de iubitori încât reuşesc să treacă peste ziduri înalte ce ni le construim singuri peste un zâmbet. Putem fi atât de egoişti în zâmbete şi recunoştinţă în jurul nostru, însă atunci când ne aflăm în faţa unui copil, ne dăm frâu liber zâmbetelor, fără măcar să ne dăm seama de asta. O facem pentru că ei ne iubesc necondiţionat, aşa cum iubeam şi noi când am venit pe lume. Ei nu au nevoie de un motiv pentru a fi fericiţi, nici nu sunt vreodată neutri. Iar atunci când sunt supăraţi, pot fi atât de uşor făcuţi să uite de necaz, încât în cinci minute nici nu mai ştiu de ce plângeau. Cu alte cuvinte, când sunt fericiţi, copiii au un milion de motive (viaţa, în sine), iar când sunt trişti, au de obicei un singur motiv, iar acela este, de fapt, un pretext (mi-e teamă să mă duc la grădi fără mami).

Cred că şi noi suntem la fel. Însă, pentru "oamenii mari", pretextele cu care ne ascundem de fericire, sunt mult mai "serioase". Sunt probleme "adevărate", existenţiale, însă nu sunt, în esenţa lor, mai serioase ca o teamă absurdă de copil, chiar şi intensitatea sentimentului fiind identică. Orice suflet poate iubi necondiţionat, iar dacă nu ştie exact cum să ajungă acolo, să privească atent un copil. Toţi suntem în mod natural fericiţi, însă uneori uităm asta sau poate că nu ni s-a reamintit demult, şi preferăm să găsim un pretext ca să nu fim noi înşine. Şi totuşi, atâţia copii ne arată cum...aşa cum s-a mai spus: "...and the little children shall lead them"

Bucuria Crăciunului

Astăzi este prima zi din Postul Crăciunului. O mare, mare sărbătoare pentru sufletul meu. Poate că, în sfârşit, încep să înţeleg sfinţia simbolurilor ce ne apropie de naşterea Domnului. Dumnezeu e cu mine în fiecare moment, Îl regăsesc în tot ceea ce mă înconjoară, în tot ce trăiesc.

Pentru prima dată în viaţă şi cu mare bucurie în suflet, intru de astăzi în spiritul Crăciunului. M-am trezit de dimineaţă pentru a mă pregăti pentru ceea ce înseamnă pentru mine aceste patruzeci de minunate zile, zile ce nu le-am cunoscut până acum.

Azi-dimineaţă l-am întrebat pe soţul meu dacă ar vrea să mergem la Mănăstirea Tăuţi şi a acceptat, ceea ce m-a făcut foarte fericită, ştiind că urmează să mă întâlnesc cu El în locul unde se duc oamenii să Îl iubească. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă a merge la biserică şi nici n-aş fi făcut-o vreodată cu vreun gând de lipsă, nevoie, neajuns.

Astăzi, în schimb, în semn de infinită recunoştinţă pentru ajutorul Lui în purificarea de zi cu zi a conştiinţei mele şi pentru puterea ce mi-a dat-o, era momentul să mă duc la Biserică. Am ajuns acolo regăsind un înalt lăcaş înconjurat de pădure, un aer proaspăt şi revigorant, unde chiar pietrele bătute ale cărării păreau sfinte. Un cor feminin cânta „O, ce veste minunată”, iar călugăriţele zâmbeau cald şi prietenos tuturor. Cât de frumoasă e bucuria Crăciunului! A fost momentul potrivit şi locul ideal pentru a-I vorbi lui Dumnezeu. Am pătruns în casa lui pentru a-L face fericit, la rândul meu. El o face zi de zi pentru mine, venind în casa, viaţa şi sufletul meu, fără nicio pretenţie pe lângă credinţă. Tot ceea ce am de făcut este să dorm liniştită şi să nu-mi fac vreo grijă. Cum aş putea să nu mulţumesc pentru siguranţa mediului meu dată de credinţă?

Cu recunoştinţă şi bucurie în suflet, am închis ochii şi am simţit iubirea tuturor celor care astăzi erau acolo, imaginându-mi câtă energie pozitivă izvorăşte dintr-un izvor de armonie şi pace. Cât de fericit trebuie să fie Creatorul când îşi vede copiii împreună, pentru a-I mulţumi şi a-l sărbători?

De astăzi, timp de patruzeci de zile, am făcut un legământ de a păstra bucuria Crăciunului în sufletul meu clipă de clipă. Gândirea pozitivă pe care mi-o autoinduc, regăsirea perfecţiunii fiecărei clipe, trăirea prezentului şi bucuria Vieţii mă ajută zi de zi să evoluez, să cresc din toate punctele de vedere, să mă împlinesc spiritual. Însă, până astăzi, nu mi-am făcut timp pentru a-mi linişti mintea pentru rugăciune, iar „instinctul” de a mă duce astăzi la Biserică era cel de a-l regăsi pe Iisus, în spiritul schimbării prin care trec, zi de zi. Aveam nevoie de Iisus şi aveam nevoie să Îl integrez în logica călătoriei conştiinţei mele. A fost atât de frumos şi de uşor să Îl primesc în suflet! Tot ceea ce am avut de făcut a fost să mă detaşez de gânduri, de senzaţii fizice (îmi era frig la picioare), să mă liniştesc. Apoi, I-am spus că am venit să Îi mulţumesc aici, în casa Lui. Nu am venit să cer nimic, nici să mă rog pentru ceva anume, nu am venit să mă plâng sau să-mi cer iertare. Am venit pur şi simplu pentru a-I mulţumi pentru dragostea Lui, pentru bucuria din sufletul meu şi pentru că îmi arată pe unde să mă duc acum, când vreau să îmi deschid ochii minţii şi să vad tot ceea ce îmi arată El zi de zi.

Nu este un sfârşit, decât poate a întunericului în care alegeam să bezmeticesc până de curând. Este un început, zi de zi, clipă de clipă. Spiritul Crăciunului face minuni. Nu le face din alt motiv decât că noi permitem iubirii să intre în sufletele noastre. Dacă deja de o vreme mă antrenez mental să fiu într-o stare pozitivă, în aceste patruzeci de zile voi simţi bucuria, m-am pregătit pentru asta. Este locul şi momentul.

Singura întrebare ce mi-o pun este: oare de ce spun oamenii că a ţine post de greu? Cum poate fi greu să nu consum anumite alimente, când o fac pentru detoxifierea corpului, minţii şi sufletului meu? Purificarea fiinţei poate fi privită şi altfel decât cel mai minunat motiv pentru a fi 40 de zile la rând fericit şi plin de iubire?
Chiar dacă răspunsul ar putea fi afirmativ, aleg fiu împăcată cu alegerea pe care o fac în aceste zile. Alimentaţia este cea mai mică grijă deoarece am multe alte lucruri pe care să mă concentrez acum, începând de astăzi: gânduri bune, sentimente de compasiune, grijă şi dragoste faţă de tot ceea ce întâlnesc.

Dacă aş alege să privesc postul ca pe o provocare, mi-aş îngreuna singură drumul prin el. Nimic nu este greu decât dacă noi alegem să credem asta. Sunt foarte optimistă în ceea ce priveşte prezentul şi toată perioada postului. O fac cu bucurie şi cu drag pentru că este în totalitate în interesul meu să mă simt bine. Când eu mă bucur şi mă simt bine, El se bucură, ca un părinte ce-şi vede copilul fericit şi recunoscător. Nu este o perioadă de sacrificiu, ci dimpotrivă, un motiv pentru a ne simţi iubiţi. Putem asculta colinzi deja!

În ceea ce priveşte alimentaţia, nici nu e chiar aşa de rău să mănânci tocăniţă de ciuperci a la Nico + pireu de cartofi şi murături. Nu o privesc ca pe o tortură. Deja mă simt mai bine şi e doar prima zi de post! Mai am 39 zile până la marea bucurie a serii magice de Crăciun. Până atunci, ascultăm colinzi, zornăim clopoţei în suflete şi încercăm să gândim cât mai mult în spiritul Crăciunului.

Cu fiecare zi, aşa cum ne detoxifiem corpul de produse animale, mintea şi sufletul merită acelaşi tratament iubitor. Începem cu un gând frumos, intrăm în starea de bine şi încercăm rămânem cât mai mult acolo. Dacă pe parcurs avem şi gânduri negre, avem puterea de a conştientiza şi a le schimba în gânduri pozitive, la fel cum a avem puterea de a nu mânca ceea ce nu ne face bine. A ţine post patruzeci de zile înseamnă a exersa spiritul Crăciunului din toate punctele de vedere până atunci. Este un timp suficient pentru a ne curăţa de tot ceea ce nu ne foloseşte, în primul rând prin a fi conştient de obiceiurile ce nu ne fac bine. Nu doar în seara de Ajun şi primele 3 zile de Crăciun putem sări în sus de fericire, ci în tot acest timp până atunci, prin auto-conştientizare.

Pentru ce? Pentru ceva extraordinar, şi anume magica seara de Ajun, când putem fi curaţi ca lacrima, puri ca nou născuţii, deoarece am lucrat la asta timp de patruzeci de zile. La sfârşitul perioadei, urmează marea bucurie, să culegem fructele ce le-am sădit şi le-am udat în tot acest timp. Le sădim, le creştem, le udăm, le iubim, iar apoi le culegem şi ne bucurăm de ceea ce am realizat în postul Crăciunului, şi anume: un corp detoxifiat şi sănătos, un suflet alimentat de fericire şi binecuvântare şi o conştiinţă limpede ca lacrima.

Este într-adevăr un drum de parcus, însă avem de ales: putem să umblăm prin întuneric, să ne împiedicăm la tot pasul, să ne victimizăm 40 de zile şi să ne simţim frustraţi pentru "scopul final". Sau, am putea să fim conştienţi că noi am făcut alegerea de a ne curăţa mental de gânduri ce nu ne servesc, de a ne elibera spiritual de orice nu e iubire şi de a ne detoxifia corpul, toate pentru a mulţumi Universului şi a aştepta marea sărbătoare a naşterii trimisului Său. Această cale implică a conştientiza ce avem de eliberat, a vrea să o facem, a simţi cum scăpăm de tot ce nu ne serveşte, a ne umple zi de zi de gânduri pozitive, alimente sănătoase, sentimente pline de iubire.

Meniu  "Eliberare" , all-inclusive pentru sufletul, mintea şi corpul nostru timp de 40 de zile! Gratis, celor ce aleg să creadă!

Some serious self-talk

Zilele trecute discutam cu colega mea, căreia i-am împărtăşit o parte din noile mele gânduri, ceea ce fac pentru a ajunge într-o stare bine, precum şi ce înseamnă pentru mine experienţa aceasta de dezvoltare personală. A reacţionat spunând că mintea omului e un lucru complicat, întortochiat şi şi-a exprimat grija pentru mine că, răscolind ceva, acum zbor sus, dar mă pot lovi tare când cad din al nouălea cer. Desigur, am contrazis-o şi m-am şi aprins în polemică, însă ulterior am realizat cât de bine mi-a făcut reacţia adversă ce i-am stârnit-o. Cum poate fi viaţa noastră dacă ne limităm singuri binele, gândind des-întâlnitul tipar mental negativ "după râs, vine plâns"?

Am avut de învăţat o lecţie minunată de aici şi îi mulţumesc din suflet că mi-a arătat-o (aşa cum am făcut-o şi pe moment, deşi o simţeam doar pe jumătate). Acum înţeleg simbolistica incidentului, deoarece de atunci am mai întâlnit câteva persoane cărora le-am împărtăşit bucuria mea şi cum anume mă eliberez de temeri, şi fiecare a contracarat experienţa în felul său specific.

Printre altele, se numără avertizările:

- poate fi lucrătura diavolului

- mintea omului e plină de surprize

- ai prea multe idei, eşti confuză

- mă tem pentru sănătatea ta mentală (de departe, cea mai amuzantă!)

- poţi să ajungi o fanatică ce merge toată ziua la mănăstiri şi ţine posturi (şi asta face parte din top 10)

- faci parte dintr-o sectă?

- te-ai înscris în MISA?

Nu mă pot abţine să zâmbesc la aceste reacţii. Este pur şi simplu amuzant felul cum oamenii percep fericirea, când o întâlnesc, ca fiind denaturată, nelalocul ei, bolnavă sau ca un rău mascat. Totuşi, cu ajutorul acestor oameni, mi-am depistat nevoia distructivă de a spune celor dragi şi prietenilor de ce sunt fericită, de a le împărtăşi ceva ce nu îi interesează

Astfel, privesc adevărul în faţă: rezistenţa minţii la schimbare e mai mare decât am crezut, aşa că aprobarea celor din jur mi-ar confirma că ceea gândesc este valid.

Din aproape în aproape, în sens invers, specific crustaceului ce mă reprezintă astral (Racul), ajung la cauza criticilor. Pardon, cauza permiterii criticilor. Nu pentru că ar fi valide, ci doar pentru că am ales să le accept. Limitele de mai sus nu sunt limitele mele, sunt limitele altcuiva. Însă, să vedem, de ce am acceptat, totuşi o anumită critică? De ce am lăsat teama altcuiva să se cuibărească în mintea mea?

Întrebare: De ce am luat un pumn fără să mă feresc?
Răspuns: Pentru că sunt nesigură pe direcţia în care mă duc.

Întrebare: De ce sunt nesigură pe mine?
Răspuns: Din teamă de eşec.

Întrebare: De ce mi-e teamă de eşec?
Răspuns: Din cauza criticilor ce mi le atribui şi pe care le-am primit dintotdeauna.

Cauză: Tipar mental de critică, auto şi nu numai.
Efect: evident, mai multă critică.

Cu ajutorul observaţiei şi a unei atitudini deschise reacţiilor adverse din exterior, am descoperit cauza interioară ce poate uneori îngreuna aplicarea practică a concepţiilor teoretice pe care mi le însuşesc. Asemenea unui copil obişnuit să se culce la miezul nopţii în fiecare seară pe care aş încerca să-l obişnuiesc să se culce la opt, mintea opune rezistenţă.

Mintea, fiind obişnuită cu genul de gândire: asta e, sunt victimă a circumstanţelor şi sentimentele aferente acestor concepţii, se revoltă împotriva schimbării.  De ce invadez cu asemenea barbarism toate tiparele mentale negative cu care trăia în confort şi comoditate?

A observa cum opun rezistenţă şi a fi cu ochii deschişi atât la ceea ce recepţionez, cât şi la ceea ce simt, mă face să devin din ce în ce mai conştientă, atât de sine, cât şi de tot ceea ce trăiesc.

Din toate "diagnosticele profesioniste" menţionate mai sus, cred că cel mai deranjant pentru mine era cel cu  răscolirea minţii umane. Însă am un răspuns foarte bine întemeiat, chiar pentru cea mai "spooky" temere a mea, şi anume:

Mintea mi se supune în totalitate şi pot să-mi aleg orice gând. Astfel, a ierta, a privi în trecut cu înţelegere şi compasiune, a avea răbdare cu mine, a-mi înţelege şi accepta defectele, înseamnă a pune cruce resentimentelor, tiparelor de gândire ce nu mă ajută şi a celorlalte vechi obiceiuri ce ţes, ca o pânză de păianjeni, închisoarea minţii.

Le sunt atât de recunoscătoare persoanelor din jurul meu prin care văd ce anume am de făcut în continuare şi unde sunt goluri de umplut! Numai cu ajutorul lor pot să mă cunosc mai bine, iar fără sfaturile nu mi s-ar părea atât de clar stadiul în care se află rezistenţa mea acum.

Soluţia nu este niciodată sa închidem ochii dacă vedem ceva ce nu ne place sau să ne astupăm urechile când auzim ceva neplăcut.  Dimpotrivă, să încercăm să regăsim în acel fapt ce anume ne-a trezit. În momentul când descoperim încă o insecuritate, încă o teamă, încă un resentiment de eliberat, când îl conştientizăm şi realizăm că suntem singurii responsabili pentru stările noastre, suntem, fără îndoială, conectaţi cu înţelepciunea noastră nativă, divină, supra-umană, cu Universul, cu Dumnezeu.

Conştientizez. Înţeleg. Iert.

Felul de a ne ascunde de un anumit fapt, de o persoană, de diferite circumstanţe care nu ne plac, sau chiar de adevăr, diferă de la om la om. Mereu am trăit observând cum se eschivează cei dragi din jurul meu de probleme, neobservând de fapt felul meu de a mă eschiva. Înainte de a înţelege cum se produce eliberarea de „pretexte”, voi privi un pic în urmă pentru a analiza cu dragoste şi compasiune eschivarea Noastră, a Familiei, ca şi Întreg, de marea provocare a bolii Mamei.

Surioara mea îşi găsea diverse motive pentru a pleca ori de câte ori se ivea ocazia de a sta cu mama când era bolnavă. Observam – foarte bine, zic eu – două laturi în ea: cea care nu accepta mental ceea ce se întâmplă şi se consola că, totuşi, sunt şanse să nu o piardă, şi o a doua latură, care profita conştient de dezordinea ce se instalase în familia noastră: tata nu mai era atent la orele de venit acasă, mama se lupta cu boala, eu nu eram acolo s-o înţeleg, având demonii mei de învins. Cele două laturi ale ei se întâlneau în evadare: „Nu e adevărat ce se întâmplă, mama nu mă va dezamăgi, dar mă doare prea tare să o văd aşa. Cel mai bine e să plec să rezolv una sau alta (sau când nu e nimic de rezolvat, să-mi găsesc de lucru) până mama se întăreşte.” Iar când termina cu umblatul, ne complăceam reciproc în locul de victimă, unde stăteam amândouă şi ne plângeam de: incompetenţa lui tata (care avea lupta lui de dus) , bunica de la Sibiu (care avea cea mai cruntă luptă de dus-mamă văzându-şi copilul cu ochii murind) care ne învinuia, medicii, care n-au descoperit boala la timp şi acum nu ne dau nicio şansă. Surioarei mele îi era teamă, la fel cum ne era tuturor celor ce O iubim, însă fiecare bezmeticea în felul său prin întunericul circumstanţial.

Am jucat cu toţii rolul victimei, crezând că este mai uşor de suportat aruncând povara pe mediu. Am luat toată situaţia ca pe o incorectă, crudă lovitură a Vieţii, şi bâjbâiam prin întuneric pentru a găsi Speranţa. Într-o singură familie s-au reunit cele mai distructive emoţii, mult mai cumplite decât cancerul în sine, o bună perioadă de timp ele fiind energiile ce tronau în casa noastră. Credeam că dacă facem un zgomot de fond suficient de puternic, dacă batem tobele cu toţii, cât mai tare, cât mai haotic, vom acoperi sinistra linie melodică principală, a ceea ce concepeam atunci a fi despărţirea de Mamă.

Teama, vina, neînţelegerea, furia, resentimentele ne-au făcut să ne războim mental aproape continuu timp de mai multe luni. Bunica de la Sibiu spunea că este o tensiune în casă ce îi provoca fizic dureri de cap. Avea dreptate, însă ceea ce nu vroia să vadă era că şi ea alimenta în mare măsură atmosfera încărcată.

În lumină obiectivă, Mama a luptat singură această bătălie. Am fost lângă ea fiecare în felul său, însă cu stângăcie şi lăsându-ne copleşiţi de teamă, de unde au derivat celelalte reacţii: vina, ura, furia, victimizarea. Nu a luptat singură din cauza noastră şi nici nu avem vreo vină că ne-am eschivat de adevărata responsabilitate pe care o aveam ca şi Familie. Mama s-a luptat singură pentru că aşa a vrut ea, aşa cum a făcut toată viaţa până atunci. Ne-a ocrotit de cuvântul moarte şi ne-a lăsat să ne eschivăm în felul propriu: eu cu pretextul disertaţiei, soţ, apartament, Ioana cu „rezolvatul” hârtiilor şi „distracţie” în rest (ghilimele, surioară, ştiu unde erai, de fapt), tata cu somnifere şi cu medici, şpăgi, acte, programări.

Mama ei, în schimb, stătea cu ea, toată ziua în casă, toată ziua atentă, toată ziua cu ochii pe ea, văzând cum se stinge. Eschivarea ei de situaţie, mult mai aprigă decât a oricui deoarece nu avea unde să fugă şi ce să rezolve, era un bumerang (triplu stratificat, de oţel) de învinuire şi ură ce-l arunca cu o forţă cosmică, forţă specifică numai iubirii de mamă, însă de această dată întreaga iubire s-a transformat în teamă. Desigur, ceea ce arunca se şi întorcea la ea, la fel de dur, şi din toate părţile în care arunca. Aceasta provoca o nouă aruncare, iar cercul vicios creştea cu fiecare zi, explodând odată cu trecerea Mamei mele din fiinţă.

Ioana, iartă-mă că te-am lăsat să te ascunzi singură în întuneric şi n-am venit să te ţin în braţe când plângeai.

Tată, iartă-mă că n-am înţeles atunci ce se întâmplă pentru a te putea alina şi a-ţi spune că Mama nu pleacă nicăieri de lângă noi.

Bunica, iartă-mă că am prins şi ţi-am aruncat înapoi bumerangul de oţel în loc să-l las să treacă pe lângă mine şi să-ţi înapoiez unul moale, plin de iubire.

Iar eu vă iert pe toţi, în sufletul meu, vă iert şi vă eliberez de orice resentiment. Astfel, mă eliberez şi eu de orice nu este Iubire, căci Iubirea e Dumnezeu. Iar acolo unde e Dumnezeu, altceva nu poate fi.

Blindfolded

Aceasta este a patra postare a noului meu blog. I-am dedicat destul de puţin timp în ultimele zile, însă am lucruri minunate de împărtăşit cu el. Tot ceea ce scriu vine din profunda mea bucurie de a trăi şi de a avea privirea de ansamblu asupra cercului perfect al Vieţii. Nicio altă dispoziţie nu va ocupa acest spaţiu, cel puţin pentru moment.

Ieri am avut o zi plină de emoţii şi împăcare, o realitate cu totul nouă pentru cineva obişnuit să spună că duminicile sunt cele mai urâte zile. Aş putea să fac o listă a ideilor mele preconcepute despre duminică, idei cărora acum, cu multă dragoste şi compasiune, în urma identificării şi observării lor, le spun "get out!". Aşadar, duminica:

1. trece repede;

2. nu fac nimic util;

3. chiar dacă încerc să fac ceva, nu termin pentru că e duminică şi duminică e o zi de "lălăială";

4. e o zi moartă în care nu se întâmplă nimic;

5. nu este nimic la televizor şi nimic interesant de făcut;

6. chiar dacă am intenţia să plec undeva, o întind la nesfârşit cu "unde mergem?" şi "ce facem?" până când cele două semne de întrebare devin: "nimic" şi "nicăieri";

7. e o zi în care mă înfund cu "bunătăţi" nocive (din capitolul: ciocolată & co) că de mâine (luni) încep cura de slăbire;

8. mă simt plictisită şi deprimată fără vreun motiv: nu-i de ajuns că mâine e luni şi începe "chinul" de a merge la serviciu? nu-i de ajuns că de mâine nu mai mănânc nimic? Ce alte motive mai am nevoie pentru a mă simţi mizerabil?

9. nu vreau să mă duc la biserică, numai fraierii merg la biserică, ei chiar cred că Cineva îi ascultă? sau le face cineva prezenţa?

10. vremea e întotdeauna urâtă: dacă e ploioasă - normal, doar e duminică, dacă e însorită şi frumoasă - îmi face în ciudă, astfel că acum am şi mai multe motive să mă simt rău: eu stau în casă şi nu fac nimic când e aşa frumos afară! Totuşi, fiind duminică, nu am ce să fac şi nu am unde să mă duc;

11. în casă dacă stau, la fel, nimic nu merge: îmi fac unghiile de trei ori şi până la urmă mă culc cu ele nefăcute şi nervoasă că am consumat o tonă de acetona + moralul la pământ (nici unghiile nu le ştiu face cum trebuie, cum aş putea să fiu în stare de orice altceva în viaţă?;

Cu alte cuvinte, doar la prima strigare au ieşit unsprezece motive să nu mă simt bine duminica. Ei bine, toate acestea au fost înainte. Iar scriindu-le aici mă simt minunat că le-am scos afară. Recitindu-le nici unul dintre motivele pentru care nu-mi plăceau duminicile nu sunt plauzibile. Sună mai degrabă a pretexte, şi încă unele peninile. Valoarea cui stă în capacitatea de a-şi face manichiura? Sau de ce vremea, oricum ar fi ea, ar fi un afront personal adus stării mele auto-induse?

Da, acum totul este clar pentru mine. Mi-am ţesut mental întreaga mea viaţă până acum şi nu am permis nici unui eveniment şi nimănui să mă disturbe din starea mea naturală de autoflagelare. Tot ceea ce am făcut a fost să blochez cursul natural al vieţii printr-o gândire negativistă şi nepermisivă.

Acestea au fost doar motivele pentru care nu am iubit duminica - o zi. Sunt atâtea alte lucruri pe care am refuzat să le iubesc şi de-abia acum am deschis ochii în faţa lor, iar splendoarea acestora merită închinăciuni cu lacrimi în ochi, lacrimi de fericire şi recunoştinţă. Am decis să arunc toporul cu care spintecam ziua de duminică de când deschideam ohii pentru a o vedea aşa cum este ea, şi anume acea zi în care sunt cu tot ceea ce am mai sfânt: sufletul meu şi soţul meu, darul minunat al Vieţii pentru mine. Paradoxal, am început să văd asta acum, de când am deschis bratele larg pentru a lăsa Viaţa să mă cuprindă. Îmi dau seama ce daruri am primit, de-abia acum, când încep să mă iubesc pe mine. Nu cred că am avut vreodată percepţia asupra eului meu până acum, însă despre asta voi scrie mai elaborat în alt post.

Deocamdată, găsesc tot atâtea motive pentru a trăi frumos duminica, astfel contracarez toate pretextele enumerate mai sus. Într-o singură clipă şi cu un singur gând, am reuşit să trec de la tipologia "duminica sunt nefericită, deprimată, autodistructivă, nimic nu merge" la a crede cu adevărat că "În sfârşit, e duminică!Ce zi splendidă, pentru trup, suflet şi minte". Astfel că, Duminica:

1. am timp pentru tot ce am de făcut, o zi în care mă bucur de tot ceea ce am şi tot ce văd!

2. iau cu soţul meu la micul dejun şi ne bem cafeluţa împreună, în linişte şi armonie;

3. pot să-mi fac baia de aburi, unghiile şi o mască de păr, să mă plimb prin minunatele păduri ce mă aşteaptă la numai câteva sute de metri de casă;

4. e o zi plină, ieşim în natură, pot să mă relaxez, să citesc, să gătesc ceva bun sau pur şi simplu să stau în pat, să-mi odihnesc ochii şi mintea;

5. fac numai lucruri importante pentru mine şi nu pierd niciun moment în derută - în sufletul meu întotdeauna ştiu ce vreau să fac;

6. ieşim sau nu ieşim, orice fac mă voi bucura pentru că sunt cu omul iubit şi am tot ceea ce mi-aş putea dori vreodată;

7. îmi fac corpul fericit prin mişcare fizică în natură (plimbare, sport) sau nu în natură (...) - amândouă variantele au un efect psihic extraordinar şi finalităţi fericite (producerea endorfinelor, nu altceva!)... şi beau multă apă plată (sănătate curată) + vin roşu (cât vreau) ... că doar e duminică, ne veselim!

8. îmi limprezesc mintea şi mă bucur de linişte, aşteptând cu drag o nouă săptămână

9. mă apropiu de Dumnezeu, oriunde aş fi...Dumnezeu e Totul. Biserica mea e natura, e spaţiul în care locuiesc, în care lucrez, oriunde respir.

10. Vremea e afară, iar fericirea şi binecuvântarea sunt în sufletul meu şi nicio vreme/eveniment/persoană nu-mi pot lua liniştea. Vremea e doar vreme - dacă e ploaie, stăm în casă şi ne bucurăm unul de celălalt şi de Totul, iar dacă e vreme frumoasă cu atât mai mult - ne bucurăm unul de celălalt şi de viaţă pe vreme frumoasă!

11. Pe lângă toate acestea, reuşesc să îmi fac şi unghiile, cu înţelegere faţă de stângăcia mea ocazională...pe care o bănuiesc a fi tot psihic indusă. Şi dacă o unghie nu e perfectă, o corectez cât/cum pot, şi în final o accept aşa cum este, deoarece e perfectă... aşa cum suntem cu toţii, dealtfel.

Paharul momentului prezent poate fi pe jumătate plin sau pe jumătate gol. Felul cum alegem să-l vedem ne influenţează starea de spirit, niciodata invers. Tu cum alegi să-l priveşti acum?