Dansul Fulgilor de Nea

Ninge! Ninge atât de frumos încât singurul cuvânt cu care aş putea descrie sublima privelişte din faţa ochilor mei e... dumnezeiesc. Ninge dumnezeiesc. Liniştiţi, în număr de milioane, fulgii de nea sunt cerniţi uşor din cer, şi coboară lejer spre noi. Alte câteva zeci de milioane de fulgi de nea ce acoperă pământul formează o pătură groasă, uşoară şi pufoasa, un întreg luminos, de o absolută perfecţiune.

Fulgii ce vin din cer nu se grăbesc. Mă uit la ei cum vin: parcă plutesc, parcă se joacă. Ei ştiu că drumul lor din cer spre pământ e lin şi vor ajunge să pătrundă pătura albă ce se întinde peste oraşe, peste dealuri fără să se teamă că nu vor încăpea. Aşa că, până ajung pe pământ, se joacă, dansează, râd... trăiesc.

Dansul fulgilor de nea e asemănător cu oamenii şi viaţa lor. Trecem prin viaţă aşa cum trec fulgii de nea de la cer la pământ, într-o altă secvenţă temporală. Fulgii de nea vin din infinitate, apoi devin una cu perfecţiunea vieţii. Un fulg de nea e unic, e perfect în felul său, şi are drumul său de parcurs. El nu-şi face griji că nu va încăpea în pătura albă ce acoperă pământul, nici nu-şi creşte viteza pentru a-l depăşi pe un altul. Un fulg de nea pluteşte prin atmosferă uşor, într-un minunat dans liniştit, ştiind că perfecţiunea sa îl va duce pe drumul spre fericire şi că, chiar dacă coexistă cu alţi fulgi, ei sunt pe drumul lor fără a-i perturba calea.

Noi, oamenii, suntem mult mai puţini decât fulgii de nea dintr-o singură ninsoare, dintr-un singur oraş. Suntem mai puţini şi toată planeta e a noastră, pentru a ne trăi viaţa liber, bucurându-ne de toate plăcerile şi marile sale bucurii. Cu toate acestea, de multe ori alegem să ne pierdem în mulţime, să ne lăsăm distraşi de vieţile şi alegerile altor oameni, iar sentimentul că multe dintre bucuriile vieţii nu le vom trăi niciodată pentru că nu sunt de ajuns pentru fiecare om. Ne grăbim prin viaţă uitând de noi şi de ceea ce iubim să facem, fiind mereu în competiţie cu alţi fulgi, trăind cu teama că ne vor lua locul sau că din cauza altora nu vom ajunge unde vrem. Fulgii de nea, însă, vin să ne dea o lecţie de viaţă.

Plăcerea de a ne uita pe geam pentru a contempla splendoarea şi perfecţiunea unei ninsori nu e limitată şi oricâţi oameni s-ar uita, zăpada tot va fi acolo. Fulgii de nea ne învaţă că nu trebuie să ne temem de cei pe care pe care îi privim ca pe nişte rivali, ei nu ne pot lua nimic din ceea ce ne aparţine. Nimeni nu ne poate lua nimic din ceea ce ne aparţine şi niciun alt om nu ne poate lua puterea de a alege cum vrem să trăim.

Eu aleg să fie asta lecţia mea pe astăzi, deoarece fiecare zi e un nou prilej de a înţelege mai mult din tot ceea ce mă înconjoară. Nu îmi pun întrebarea dacă fulgii au dreptate deoarece ei vin din creaţia divină. Nu degeaba creează atâta bucurie tuturor celor cu sufletul pur, copiilor. Tot ceea ce îi bucură pe copii e nelimitat: jocul, zăpada, nisipul, apa. Oare să fie o coincidenţă faptul că ceea ce e mai aproape de Dumnezeu (copiii şi natura) se completează reciproc în infinită perfecţiune?

Fulgii de nea continuă să cadă pe pământ, la fel de frumos, la fel de liniştit. Acum blocurile nu mai sunt gri, parcul e frumos ca în poveste, fiecare copac nu mai e doar un copac, e un munte de zăpadă.

Fiecare om e un fulg de nea, perfect şi unic. Nu e minunat de ştiut că nu mai este nimeni identic pe lume şi că vom avea parte de toate bucuriile vieţii, indiferent de ce face oricine? Astăzi învăţ lecţia fulgilor de nea şi îmi recunosc unicitatea. Iar uitându-mă la ei, sunt recunoscătoare să particip la spectacolul extraordinar al unei zile de iarnă, în preajma Crăciunului. Dacă ar fi să ghicesc piesa pe care dansează fulgii de nea, aş spune: a lui Queen, Thank God it’s Christmas. Chiar aşa, thank God!

În căutarea adevăratelor virtuţi

De multe ori în viaţă ne regăsim în contexte familiare. Colega mea a spus-o bine într-o discuţie despre viaţa în Cluj, ea crescând într-un orăşel liniştit, lipsit de pericole: „parcă mi-am luat lumea cu mine”. Suntem mereu înconjuraţi de ceea ce poartă conştiinţa noastră şi oriunde am pleca, vom trăi aceleaşi experienţe. Ceea ce ni s-a părut normal în trecut, ni se pare normal şi acum.

Banii au fost întotdeauna motiv de divergenţe în familie: nu erau niciodată îndeajuns pentru tot ceea ce-şi doreau părinţii pentru noi şi ajungeau în „disperare financiară”. Frustrări, resentimente şi alte emoţii refulate ne închid într-un cerc în care arcaşul e psihicul negativ, iar ţinta e inima şi corpul.

Când înghiţim griji după griji, când ne construim munţi de temeri şi nu ne descărcăm de resentimente acumulate, funcţionăm în defavoarea a ceea ce suntem. Ne otrăvim mintea, sufletul, şi în final şi corpul. Partea noastră umană ne lasă baltă când ne îmbolnăvim. E modul în care corpul ne transmite semnale de alarmă.

Dimineaţă, în drum spre serviciu. În maşină. Eu – entuziasmată de globuri, beculeţe de sărbători, un moşuleţ în geam; el – stresat de ideea de a cheltui, cât ne vor costa globurile, beculeţele şi moşuleţul. Deja vu. La începutul unei căsnicii, diferenţele de opinii şi bagajul cu care vine fiecare în noul cămin se opun. Până să realizăm ce anume avem de învăţat de aici, ne lovim repetitiv de aceleaşi situaţii. Cam ca şi la facultate, până învăţăm şi ne luăm examenul. Cu excepţia că aici nu poţi trişa.

Coelho spune că totul e un singur lucru şi toate se întâmplă cu un motiv. A înţelege asta în viaţa de zi cu zi necesită atenţie şi conştientizare, antrenament şi constanţă. Fiind conştienţi de ceea ce simţim în raport cu ceea ce trăim,  putem fructifica orice situaţie ni se pare fără ieşire. Ştiu cum se trăieşte o viaţă plină de griji financiare. Ce ar fi să încerc să trăiesc una fără ele?  

Când acumulăm negativism, e bine să ne descărcă cât de repede. Putem lăsa momentul neplăcut în trecut, iertând pe cei ce ne-au greşit, dar felul cum o facem ţine e individual. Energia negativă poate deveni energie creatoare. Multe femei fac curaţenie când se simt încărcate negativ. Şi încă ce curaţenie!

Eu mă descarc folosind orice am la îndemână, uneori o plimbare, alteori o tastatură, câteodată dau un telefon cuiva foarte drag, care ştiu că s-ar bucura să-mi audă vocea. Acesta din urmă e cel mai eficient şi mai bun mijloc terapeutic pentru mine. Discut despre alte lucruri şi de multe ori, după ce închid, nu mai ştiu ce mă supărase.  Atunci realizez că pentru mine nu e cel mai important să am dreptate, ci să am linişte şi să-mi fac existenţa cât mai uşoară şi mai frumoasă. Atât pentru mine, cât şi pentru cel de lângă mine. Când nu mai ţin să "birui" într-o dispută, nu mai există una. Problema nu mai există, se micşorează devenind o chestiune insignifiantă. Rămâne doar găsirea unei soluţii în interesul tuturor celor implicaţi. Cu mintea limpede, întotdeauna există una, care adeseori e banal de accesibilă.

Nimicul dintr-o ţigară. Puterea.

Am auzit pe Magic FM o ştire interesantă despre care voi scrie astăzi. Eternii cercetători britanici şi/sau americani au descoperit că anunţurile de ameninţare şi pozele şocante de pe pachetele de ţigări determină fumătorii să fumeze şi mai mult. Moderatorul emisiunii unde am auzit ştirea a relatat că atunci când a văzut poza cu „grumazul” de pe pachetul său de ţigări, l-a aruncat cât colo, după care nu ne poate spune ce a făcut, dar e uşor de intuit. Cel mai probabil, a fumat o ţigară.

Nu sunt doctor în psihologie, nu sunt expert şi nici nu am în mâinile mele un imperiu multimiliardar precum cel al tutunului, dar concluzia lor mi se pare logică, de bun simţ. Pozele de pe pachetele de ţigări produc sentimentul de teamă. Teamă că poza de pe pachetul de ţigări poate fi a mea. Teama e sentimentul de a nu putea controla.

Sunt un om semi-fumător care a auzit o idee interesantă la un showroom de produse naturiste, şi anume că fumatul derivă din instinctul de autodistrugere, este un comportament autodistructiv. De la această idee, acest om fumător a început să-şi înţeleagă această „nevoie”...

Fumatul creează un nor de fum peste realitate (smokescreen). Fumătorii fumează mai mult când au probleme şi mai puţin când se simt bine. Mai clar de atât nu s-ar putea explica, deşi e doar o explicaţie în propriile-mi cuvinte. Când ceva ne depăşeşte, ne aprindem o ţigară. Nu simţim că suntem în deplin control al vieţii noastre şi atunci fumăm pentru că asta sigur putem face. Câtă prestanţă are fumul de ţigară! Ce uşor se calmează soţul meu când e nervos şi fumează! La fel şi tatăl meu şi toata familia mea. Acum nu mă mir că am tendinţa de a fuma. Cum ar fi putut nişte oameni care nu simt că sunt puternici în viaţa lor să înveţe un copil să fie stăpân pe sine?

Fumătorii nu vor să ştie de ce fumează. Îi enervează când cineva le spune că sunt dependenţi şi spun că pot să se lase oricând, dar nu vor. Le place să fumeze pentru că, chiar dacă viaţa lor o ia la vale şi lucrurile îi depăşesc, chiar dacă sunt mici în lumea lor, pe ţigara aceea o aprind, o inhalează, iar creierul are un mic orgasm de control. Se calmează. Dar nu ştiu că ei dau această putere ţigărilor, putere pe care o pot folosi şi fără ele.

Am un pachet de ţigări în geantă de o săptămână. Am fumat din el jumătate, iar restul soţul meu, care rămâne des fără ţigări. Acest pachet de ţigări îl scot atunci când stau cu cineva la cafea. De ce? Nu vreau să mă vadă aşa cum sunt, aşa că fac fum în faţa mea, ca să nu-l dezamăgesc şi să îl conving că sunt puternică şi că sunt stăpână pe viaţa mea. Fac fum în faţa mea ca să nu captez informaţia celuilalt, să nu-i permit să mă invadeze cu ideile sale. Eu am ideile mele, fumul meu, viaţa mea. I am in control!!...cică

Acest pachet de ţigări îl scot atunci când sunt mulţi oameni în jur, pentru a mă pierde în mulţime. Dacă vede cineva ce e în capul meu? Mai bine mă apăr bine, aici, în fumul meu dens şi cald.

Acest pachet de ţigări îl scot când mă enervează cineva sau ceva. Atunci, am permis evenimentului sau persoanei să mă facă să mă simt atât de mică şi de nenorocită, încât mi-am scos „drogul” şi l-am aprins ca să îi permit nicotinei să-mi străbată fiecare celulă, să-mi invadeze fiecare por, să-mi pătrundă toată fiinţa, minte şi corp, şi să-mi dea înapoi sentimentul de putere.

Acest pachet de ţigări l-am scos ieri din geantă, în Polus. M-am întâlnit cu surioara mea iubită şi mi-am dorit să stau de vorbă cu ea, stăm atât de puţin timp împreună. Din marele nimic al necontrolului, a apărut un bărbat asemănător cu ţigările, un drog pentru ea. Eram în New Yorker. Este una dintre situaţiile din viaţa mea asupra căreia nu deţin control, deşi ştiu că viaţa ei nu e viaţa mea şi că ea are un drum de parcurs, indiferent şi independent părerile mele sau ale oricui. Cu toate astea, să văd cum o persoană dragă se complace într-o situaţie care pare a fi fără ieşire a fost frustrant pentru mine. Aşa că am fumat trei ţigări.

Am spus că sunt semi-fumătoare pentru că fumez numai în situaţiile de mai sus, pe care le conştientizez şi mă interesează de ce o fac. M-am ridicat deasupra problemei mele şi sunt pregătită să fiu eu în deplin control al instinctului de a fuma. Asta cred că este adevărată putere, aceea de a spune „nu fumez pentru că nu am nevoie”.

Cochetez cu ideea de a elimina fumatul din viaţa mea şi mă observ atent între timp. O fac cu răbdare, nerenunţând la aprinderea unei ţigări. Îmi dau voie să nu mă simt tot timpul stăpână pe mine, asta făcând parte din naturalul proces al învăţării. Aprinderea unei ţigări şi conştientizarea motivului pentru care o fac mă face să mă simt puternică şi să sting triumfătoare ţigara când sunt doar la mijlocul ei. E doar o ţigară, un nimic. Iar eu sunt un om, o fiinţă cu putere de decizie.

Noi, oamenii, avem puterea de a învăţa uşor şi repede. Asociem cafeaua cu ţigara – super combinaţie laxativă, berea cu ţigara – super combinaţie de distracţie. Ne păcălim că noi deţinem controlul şi pufăim fără limită şi rost, pentru că nu ne simţim destul de puternici. Se mai miră cineva că pozele de pe pachetele de ţigări cresc vânzările? E evident că o poză atât de şocantă va crea panică, iar fumătorul panicat ce face? Fumează şi mai mult.

A renunţa la fumat fără să eliminăm cauza fumatului este ca şi cum am trata efectele unei răceli, fără a ne concentra pe cauze. Definitiva vindecare din răceală înseamnă atunci când ne ocupăm de sistemul imunitar, mai mult decât de tuse sau de febră.

A previne, nu a trata. O vorbe veche, o ştie toată lumea, însă nu ni se explică semnificaţia sa vitală pentru o viaţă de calitate, o viaţă de om. Nu ni se explică din mari motive comerciale: ce s-ar mai face imperiile multimiliardare construite pe dependenţa psihologică de produsele lor? Din ce şi-ar câştiga pâinea sutele de companii de elită care produc şi vând ţigări? Din ce şi-ar câştiga pâinea marii producători de chimice pentru tratarea cancerului? Nu este în interesul nimănui să se preocupe de sănătatea omului, iar dacă el nu conştientizează puterea pe care o are asupra propriei fiinţe, se transformă într-o pradă uşoară pentru cei ce vând depenendenţă. Şi cât îi place omului să dea vina pe oricine când corpul său nu mai rezistă intoxicărilor!

Puterea pe care o avem asupra propriei vieţi e infinită, dată de însăşi sursa vieţii noastre. Avem divinul drept de a respira, şi dreptul la alegerile pe care le facem. Avem dreptul de a ne simţi puternici sau de a ne simţi dominaţi. Avem dreptul de a fi liberi sau de a nu fi liberi, de a fi mai mici sau de a fi mai mari. În această alegere stă toata puterea.

Legenda Castelului de Sticlă

A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, un castel de sticlă. Era situat pe o coastă minunată la malul oceanului. Era înalt, înalt şi frumos de nu te puteai uita la el, căci îţi fura ochii şi te orbea. Avea incredibila capacitate de capta lumina soarelui atât de bine, încât uitându-te la el de la mare distanţă, de sus, vedeai o minge uriaşă de foc. De jos nu te puteai uita pentru că lumina soarelui se reflecta atât de puternic şi de abundent, încât te orbea.

În acest minunat castel locuia Dumnezeu. De pe coastă, prin valurile oceanului, El vedea pacea şi armonia din lumea Sa, şi zâmbea fericit, ştiind că toţi copiii Săi trăiesc frumos, în iubire. Deşi avea foarte mulţi copii, îi iubea pe fiecare la fel de mult, învăluindu-i cu dragostea Sa divină.

Deşi nimeni nu se putea uita la castelul luminos al lui Dumnezeu, lumina acestuia învăluia toată Terra şi căldura Sa se dispersa atât de uniform pe sfera perfectă a Pământului unde Dumnezeu a dat Viaţă, încât chiar dacă stăteai aproape de el, chiar dacă locuiai la polul opus, simţeai iubirea Sa.

Oamenii trăiau frumos, dar pentru că nu se puteau uita la lumină, au început să se îndoiască de existenţa ei, de sursa vieţii lor. Au devenit conştienţi de existenţa bogăţiilor pământului, crezând că acolo unde locuiau, e casa lor şi pământul le aparţine. Au început să creadă că le aparţin bunurile materiale, şi au început să îşi educe familiile în acest spirit, al posesiunilor.

Atunci, Dumnezeu i-a lăsat să îşi înceapă drumul, deoarece El ştie că orice fiinţă, în această lume, de la cea mai minusculă dobitoacă şi până la cea mai inteligentă formă de viaţă, omul, se va reîntoarce la El. Fraţi au început să se certe pentru pământuri, familii să se dezbine şi popoare să se războiască. Dumnezeu s-a întristat, dar a rămas cu ei, în castelul Lui de sticlă, împrăştiind lumină şi iubire peste toţi copiii săi, chiar şi peste cei ce şi-au pierdut sensul.

Miile de ani treceau, iar oamenii continuau să se războiască şi să se creadă stăpâni peste bogăţiile pământului. Creştea ura, creştea lupta pentru putere, creştea sărăcia şi durerea, iar drumul oamenilor se îngreuna.

Atunci, Dumnezeu a creat Timpul. Nu a existat niciodată un timp înainte şi nici nu ştiau oamenii ce înseamnă vremea. Dar, cumva, El a trebuit să le arate copiilor Săi, că ei sunt mult mai mult decât corpul lor, o carapace, şi sunt mult mai mult decât casele lor şi pământurile lor, lucruri efemere. Singurul timp cunoscut de om atunci era prezentul.

Din mare dragoste pentru copiii Săi, Dumnezeu a creat Timpul. Pentru a ne arăta, treptat, că avem o viaţă de trăit, un sens de găsit, un ţel de îndeplinit. De atunci, copiii Săi au început să se bucure din nou de viaţă, unii mai târziu, alţii mai devreme. Cei începători (tineri), greşesc mai mult şi mai des şi uneori se pierd, aşa le place lor. Iar Dumnezeu râde uneori de ei pentru că sunt atât de prostuţi şi uită ceea ce ştiu în sufletul lor: că nu sunt singuri. Cei mai experimentaţi ajung într-un loc unde ei credeau că vor să ajungă, pentru a descoperi un cu totul alt sens. Atunci, Dumnezeu e fericit, pentru că ştie că sunt mai aproape de El. Se ştie că cei vârstnici sunt cei mai înţelepţi, iar asta nu e o coincidenţă, dar nici o scuză ca noi să nu ne găsim sensul aici şi acum.

Uneori, oamenii uită că nu au nimic pe acest pământ decât sufletul lor şi se apreciază în funcţie de ceea ce au sau ceea ce lucrează. Atunci, Dumnezeu le trimite copiii în cale, creaţia Sa cea mai de preţ. Le dăruieşte fiinţa perfectă ca pe un dar divin, un dar al Său pentru om, nu pentru a-i îngreuna viaţa sau traiul, şi nici pentru a-l face pe om să se lupte sau să-şi sacrifice viaţa pentru mititel. Dumnezeu le dăruieşte oamenilor copii pentru a-i reînvăţa să iubească.

Mulţi părinţi spun că nu cunoşti dragostea adevărată până nu ai un copil. Eu cred că toţi o cunoaştem de la început, deoarece din dragoste am venit pe lume, şi nu din dragoste de om. Am venit pe lume din dragoste divină, din voia Sa, pentru a îndeplini un scop. Iar orice griji materiale ne facem până la descoperirea acelui scop, înseamnă a ne îndepărta de menirea noastră. Undeva, pe drum, uităm forma de iubire cu care am venit pe lume, iubirea divină absolută, indescriptibilă în cuvinte.

Dumnezeu are răbdare, şi are grijă de copiii Săi din palatul luminos. Lumina creşte din ce în ce mai mult deoarece iubirea copiilor săi e tot mai mare şi tot mai mulţi îşi descoperă chemarea. Chiar dacă oamenii nu se pot uita spre lumină deoarece nu o înţeleg, chiar dacă ochii lor umani ar fi orbiţi, sufletele lor se întorc acolo mai devreme sau mai târziu, în infinită pace şi dragoste, aşa cum au venit pe lume. Iar Dumnezeu îl primeşte pe om cu braţele deschise, învăluindu-l în lumină, şi îi şopteşte "Ai ajuns Acasă..."

The Child Within

Mă grăbeam spre casa de bilete din staţia autobuzului 35, când o ţigăncuşă de vreo şase-şapte ani mi-a tăiat calea cu clasicul "Îmi dai?". Ţineam în mână cinci lei în bancnote de un leu, şi i-am dat ţigăncuşei una. Apoi, mi-am luat biletul şi m-am poziţionat în staţie. Am obiceiul de a mă uita în jur când stau în staţie sau aştept într-un loc public. Mă uit la feţele oamenilor, la haine, la expresie, încercând să desluşesc misterul necunoscutului din faţa mea, indiferent de vârstă, sex, sau imagine. Pur şi simplu încerc să îndepărtez sentimentul de "străin", de aceea oriunde aş fi privesc foarte bine în jur şi încerc să încălzesc locul prin a-l cunoaşte puţin, pentru a nu mai fi "doar un loc".


Cum stăteam în staţie şi priveam în jur, ţigăncuşa mi-a atras atenţia cu un gest interesant. Stătea acum sprijinită de casa de bilete ţinând bancnota de un leu întinsă în mâinile ei mici şi negre şi o privea într-un mod atât de expresiv, încât am rămas câteva secunde uitându-mă la ochii ei. Era o mixtură de indignare şi nedumerire, pe fondul cărora infinita triseţe a nedreptăţii. Încercam să-mi imaginez ce îi trece prin căpşor. Care e valoarea acelei bancnote pentru ea? M-am pus în locul ei şi m-a străfulgerat gândul: Oare să-mi iau ciocolată sau să nu mănânc bătaie? Atunci am conştientizat că, chiar dacă nu sunt de acord cu sprijinirea cerşitului, în acel moment şi acel timp, ţigăncuşa mea avea puterea de a decide ce urmează pentru ea. Avea puterea de a decide un ceva dulce merită o palmă.

La doar câţiva metri distanţă, piranda stătea pe treptele unei gherete cu un bebeluş în braţe, cerşind. Pentru ce? Pentru micuţul din braţe sau pentru îngeraşa cafenie pe care a pus-o în staţie la cerşit? Probabil că pentru niciunul dintre ei, ci pentru altceva, un ceva exterior, care a pus-o în poziţia de cerşetor. Oare nu ştie că ea valorează mult mai mult de atât? N-am putut găsi niciun motiv solid pentru care această femeie n-ar putea să lucreze la fel de bine ca mine sau ca tine. Dacă s-ar spăla şi şi-ar permite să fie cinstită, dacă şi-ar lăsa copiii în voia lui Dumnezeu, aşa cum oricum o face, şi dacă ar avea curajul să se ridice de acolo, ar putea să-şi trăiască viaţa.

Micuţa mea ţigăncuşă nu visează niciodată. Nu are timp pentru aşa ceva. I se spune mereu ce, cât şi cum. Însă nimeni n-o întreabă pe ea cum vede viaţa. Prin ochii ei, cu siguranţă, părinţii ar descoperi o lume nouă. Căci iubirea unui copil e cea mai puternică forţă, iar ochii lor sinceri şi duioşi găsesc în tot prilej de bucurie. Rar vedem un copil abătut, obosit sau trist. Ei nu acceptă să trăiască fără să se bucure de tot, fără să iubească, iar prezenţa iubirii în suflet nu permite loc nici necazului, oboselii sau tristeţii. N-am văzut niciodată un copil care să urască sau să vorbească de rău pe altcineva. În sufletul lor nu este loc pentru astfel de sentimente. Ei sunt iubire pură şi sunt dovada vie că fiecare am fost aşa cândva, şi suntem aşa şi acum, însă pe copilul din noi îl îngropăm de multe ori în munţi de sentimente negative. Totuşi, iese atât de repede la iveală.


Îmi plac păpuşile Barbie şi hainele colorate. Îmi place să mă refugiez în braţele soţului meu şi să mă fac mică, mică, să-l las să mă protejeze. Îmi place uneori să mă joc Quake. Mă uit la filmele de groază printre degete. Mă speriu când zbiară cineva. Când mă întâlnesc cu un copil, ne jucăm întotdeauna împreuna. Atunci când nu am chef să mă joc cu el, ştiu că am adunat multe gânduri peste fetiţa din mine şi că am de făcut ceva distractiv pentru a mă binedispune. Iar seara îmi place să ascult poveşti sau să citesc ceva frumos. Mă culc întotdeauna cu sufletul împăcat, ştiind că Doamne-Doamne are grijă de mine, iar îngeraşul meu păzitor e lângă patul meu. Dimineaţa, în aşternutul în care a adormit o fetiţă cu poveşti în suflet, se trezeşte o femeie liniştită, care mulţumeşte zorilor de zi că o poartă spre noi, nebănuite aventuri.

Relaxing Winter Time

The increasing speed of our times is overwhelming, to the man himself. Speed is the new black in almost every area: How fast can you this? How fast can you that?  My new attitude towards life is now contrasting with the speed of my very being, creating an interesting contrast of "fast slow-down" or "slowing-down full speed".


There are many things that we can do to slow ourselves down and December has its magical way of unfolding the very activities that get us to be more of who we really are: more forgiving, more loving, more tolerant, happier, more joyful. To be more precise, Christmas has that strange effect on people and I can't help daring to hope: could it be Christmas every day in my world?

Actually, I'm not hoping. I'm expecting. Therefore I'm not giving the merit of my excellent state of well-being to the upcoming holidays. This is my doing, it's my work on myself, it's the result of my own self-care. December is the month when I'm enjoying everything. The work I'm doing on myself is becoming easier and more fulfilling and I'm having so much fun with every step! Being happy and allowing myself to be who I really am is a lifelong process. It's so wonderful to know that there is always something more to find out about me and my world, about the planet I live on, about the air I breathe, about the body I live in, about the human nature.

It's not difficult to relax. It's not difficult to be in a good mood. It is most easy to laugh and share good times with the ones in our life.

The moment we can find laughter in a situation that seems critical, the easier it becomes to pass it and the better we become at handling challenging situations. Then we are one step closer to being much more than that problem, and it doesn't even seem like a problem anymore.

December is the month of gratitude and generosity. Even if you're not necessarily a "Christmas spirit" person, you still get to taste the magic of it all around: the amazing lights in the city, the decorations in the store windows, the carols all around, the smell of oranges, the evenings when it's so cold outside and so warm and comfortable inside in your home.

So just slow down and relax...there's no other place to go, and nothing better to do than to enjoy this moment...admit it, you absolutely adore winter!

Pagini de jurnal

Ne-am trezit de puţin timp, Mircea e încă în pat, iar eu am deschis ochii cu o extraordinară poftă de scris. Ceva frumos, de data aceasta mai practic. Am făcut atâtea lucruri minunate în ultimele zile, însă le-am descris aici doar la nivel spiritual. Aşa că voi încerca să mă limitez la aspectele fizice ale super-activităţilor mele din ultimele zile.

Am patru zile libere consecutive, şi, pentru prima dată în viaţă, mă bucur din plin de fiecare secundă. Marele dezavantaj al trăirii în prezent este că nu mai ştiu ce am făcut ieri. Fac reale eforturi de a-mi aminti ce s-a întâmplat alaltăieri pentru că acum sunt aici. Totuşi, să vedem ce pot să reconstitui de sâmbătă...

- m-am trezit la 4 a.m. şi l-am pregătit pe soţul meu de drum;

- mi-am manifestat creativitatea în noul meu spaţiu virtual, locul meu de iubire;

- am ieşit, în sfârşit, după mult timp de „vreau să...”, la jogging, şi m-am ţinut de programul ce mi l-am făcut – prima dată – 3 minute;

- am făcut curăţenie pe muzică ritmată, ceea ce a făcut toată activitatea foarte distractivă şi sănătoasă – muzica te face să te simţi bine;

- mi-am revăzut familia mea dragă şi numeroasă şi am cunoscut un cuplu foarte drag tatălui meu, format dintr-un fost coleg de-al lui de facultate şi soţia sa;

- am râs de era să cad de pe scaun cu colegul de birou al lui tata, deşi e impropriu spus coleg de birou, deoarece aproape că face parte din familie;

- am făcut propuneri ingenioase împreună cu verişorul meu Alex, şi mai puţin entuziasmata mea surioară despre ce să punem în scenă de Crăciun (o mică paranteză – tradiţie de familie: cei trei nepoţi, Alex, Ioana şi eu le cântăm colinzi la bunici în seara de Ajun). De obicei, e destul de uşor de ales: „Jingle Bells” e preferata lui Budu, „Dom’ Dom’ Să-Nălţăm” o ştim toţi trei, şi a treia e ori „Sus La Poarta Raiului”, ori „Astăzi s-a Născut Hristos”. De această dată m-am gândit eu, creativa grupului, să facem ceva mai deosebit, o scenetă de exemplu. Să fie ceva distractiv, colorat, o surpriză, o comedie. Propunerea i-a pornit motoraşele minţii lui Alex, care a propus: să ne costumăm în brazi sau să-l facem pe Mircea Moş Crăciun şi să-l punem să iasă pe horn. Desigur, ne-am împrăştiat de râs şi n-am prea ajuns la vreo concluzie practică.

- am mâncat ceva peşte mare şi am reuşit, pentru prima dată, să rămân cu coloana formată din oase aproape intactă. Am şi o poză cu „trofeul”!

- am venit acasă cu sucuri, câteva sticle de bere, chifteluţe şi alte aperitive, prăjituri şi multe fructe; am primit şi eu ceva din tot ce a rămas (eu mănânc de post şi, înafară de fructe, nu pot să mănânc nimic, dar Mircea a fost tare fericit, iar eu nu mai trebuie să mă preocup cu ce mâncăm la cină câteva zile);

În concluzie, sâmbătă a fost o super-zi, iar timpul cu familia e cel mai preţios pentru mine şi mă bucur la maximum de fiecare secundă.

Duminică...

- am fost a doua oară la jogging şi am fugit 5 minute, conform programului;

- mi-am învins frica de câini – voi scrie într-o postare viitoare cum teoria a devenit practică, fără ca eu să mă îndrept spre ceea ce percepeam a fi pericol – însă a fost o experienţă foarte intensă, ceea ce mi-a ridicat starea de spirit de puteam să fug şi 30 de minute după ea, de fericire;

- ne-am uitat la un film nou „Marele Canion”, în confortul şi căldura căminului nostru – a fost atât de bine;

- am luat masa cu fratele lui Mircea şi prietena lui şi a fost o atmosferă atât de caldă şi de comodă - veniseră ca Raluca să-mi arate cum se fac plăcintele cu varză, de post;

- am făcut, pentru prima dată în viaţă, plăcinte cu varză: am văzut cum se fac, mi-am băgat şi eu mâna prin aluat, ne-am distrat de felul cum Raluca boxează cu aluatul şi ne-am uitat pe youtube la bancuri ardeleneşti;

- am râs mult, iar râsul te transpune într-o stare de bine plăcută şi de „în largul tău”; am conştientizat că gândul automat când râd mult e „după râs vine plâns” şi i-am venit de hac, că doar în ziua aceea mă simţeam Buffy, the slayer, prin excelenţă, după ce mi-am învins o temere atât de veche şi de chinuitoare, precum cea de câini;

- seara am mâncat plăcinte şi sigur am mai făcut şi altceva, dar nu mai ştiu ce;

Luni...

- Mircea a mers la serviciu, aşa că i-am pregătit pacheţelul şi m-am pus la calculator;

- m-am distrat în plaja gândurilor mele, pe blog;

- am fost la jogging – a treia etapă – din nou 5 minute. De această dată mi-am învins frica de muncitorii de pe şantier. Instinctiv când ieşeam o luam în cealaltă direcţie, însă ieri nu. Am o alee asfaltată, perfectă pentru jogging, în faţa blocului. Când colo, eu o luam pe tot felul de coclauri şi mă întorceam plină de noroi numai pentru că se lucrează aici şi sunt mulţi muncitori „politicoşi” ce lucrează la blocul de lângă. Ieri i-am salutat din mers, ca să zic aşa. Şi m-am simţit foarte bine că zi de zi mai trec peste o teamă sau o prejudecată.

- am gătit mult: paprikas de pui, ciorbă de varză, spaghete cu sos, şi totul a ieşit excelent;

- a venit Mircea, am luat masa şi i-a plăcut foarte mult paprikasul şi ciorba; la felul doi, lui i-am făcut paprikas şi mie mi-am făcut de post sosul de spaghete, dar nu ştia ce să mănânce deoarece ambele au ieşit delicioase;

- ne-am uitat la filmul 2012 şi mi-a plăcut ideea, însă a fost atât de mult suspans, iar eu trăiesc filmele cu atâta intensitate, încât la un moment dat nu mă mai puteam uita de emoţie – iar acesta nici măcar nu este un film de suspans;

Nu fac lucruri ieşite din comun, însă fiecare zi e încă un pas pentru mine, şi îmi acord meritul de a vedea viaţa altfel, din ce în ce mai frumoasă.

 Astăzi mergem la depunerea coroanelor de 1 Decembrie şi sărbătorim viaţa, nu pentru că e ziua României sau o lună de când scriu pe blog (deşi sunt pretexte excelente ca să ne veselim).

Sărbătorim pentru că astăzi e astăzi, o nouă, minunată zi, prin dreptul ei de a exista, iar eu îi mulţumesc zilei de astăzi, de pe acum, pentru tot ceea ce urmează să trăiesc.

Cu siguranţă, va fi ceva interesant, nou, minunat de povestit! Recunoştinţă deplină.

...Şi ne iartă şi nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...

Postul Crăciunului decurge minunat, relaţiile cu cei dragi devin din ce în ce mai armonioase, noi cunoştinţe – persoane extraordinare – apar în viaţa mea, pentru a-mi oferi exemple pentru stilul de viaţă pe care mi-l însuşesc: liber, recunoscător, fericit. Fac paşi micuţi, dar pe zi ce trece devin din ce în ce mai mari şi mai siguri. Schimbarea conştiinţei dintr-a unui om negativist, veşnic nemulţumit, victimă a circumstanţelor, într-o conştiinţă a unui om pozitiv, recunoscător pentru fiecare respiraţie, pentru tot ce are şi tot ce face, într-un învingător, n-a fost tocmai uşor la început.

Consecvenţa cu care o iau de la zero de fiecare dată când mă regăsesc într-o situaţie familiară de împotmolire, a făcut procesul să prindă contur şi să devină din ce în ce mai uşor pentru mine să desfac acel nod. Întotdeauna am fost pesimistă, izolată, închisă, iar în momentul când cineva avea un strop de încredere în mine, mă deschideam imediat şi deveneam eu. De aceea majoritatea cunoscuţilor n-ar spune că sunt izolată sau închisă, ei au avut mult mai multă încredere în mine decât am avut eu. Şi în faţa lor am avut curajul să fiu eu, aşa cum sunt în realitate.

Când cineva sau ceva mă făcea să mă simt ca o victimă, mă închideam şi mai mult, începeam să mă afund din ce în ce mai adânc în sentimente de frică, vină, victimizare. Desigur, aveam parte de experienţe aferente acestor stări cu care mă identificam, care îmi confirmau mereu că „aşa sunt eu”, o fiinţă slabă şi uşor de doborât. Ce bine se potrivea totul în auto-portretul pe care mi l-am făcut!

De curând însă, am deschis ochii pentru a mă uita în oglindă. Nu pentru a mă critica, nu pentru a mă complace din nou în „asta sunt eu” sau „asta e”, ci pentru a schimba totul, acolo, în sufleţelul meu. Mi-a fost atât de teamă la început să privesc înăuntru! Am crezut că am în sufletul meu un monstru, alimentat de toate durerile, experienţele rele, suferinţele mele, care creşte pe zi ce trece şi îmi va ocupa până la urmă toată inima, devenind una cu el. Eram terifiată că îl voi trezi. Păşeam cu paşi foarte uşori şi mereu cu teamă, parcă-i şi auzeam respiraţia grea şi horcăitul, şi ştiam aproape sigur că, dacă îl trezesc, o să mă sfâşie. Îmi puneam întrebări de genul: Dacă îmi pierd minţile? Dacă înauntru e un val mare şi negru de durere şi resentimente? Chiar vreau să deschid cutia Pandorei?

Apropo...eu sunt cel mai mare Bau-Bau al meu, al tuturor timpurilor. Am un talent înnăscut să pompez gânduri negre până ajung într-o stare de disperare care-mi aduce bătăile inimii la extrem...şi făceam asta oricând. Dar marea revelaţie s-a produs când am descoperit că...pot şi invers.

Pot să fiu cel mai bun psiholog, cel mai mare motivator, cea mai pozitivă energie, cea mai mare consolare pentru mine. Iar această concluzie mi-a trezit intuiţia. Iar intuiţia m-a luat de mână şi m-a condus uşor în beciul unde dormea monstrul meu...

Când am privit pentru prima dată în suflet, când am lăsat iubirea să mă ducă unde vrea ea, am privit „monstrul”. Într-un colţ adânc al încăperii, o fetiţă mică şi speriată, de vreo cinci anişori, plângea şi se temea că vin s-o cert. Am certat-o dintotdeauna, am criticat-o, am bătut-o, am strigat la ea, am lăsat-o fără suflare de multe ori... era s-o omor în bătaie.

Când înţelegem că suntem responsabili pentru sentimentele noastre, putem învăţa să ne ridicăm singuri din stări de deznădejde, teamă sau victimizare. Atunci, ne putem accepta greşelile mult mai uşor şi le recunoaştem cu sinceră toleranţă: „Da, am greşit, îmi asum responsabilitatea. În procesul de învăţare e normal să greşeşti, aşa că hai să vedem cum putem repara lucrurile.” Dacă greşim şi ne simţim prost pentru că cineva ne scoate ochii cu asta, înseamnă că ne asumăm acea critică. O luăm din gura lui şi mergem la micuţul din suflet şi i-o zbierăm cât de tare putem, poate-i mai şi dăm vreo două palme, să fim siguri că s-a învăţat minte. Dar atunci eu sunt la pământ. Şi nu e din cauza celuilalt, ci e din cauza mea, că n-am fost tolerantă cu mine, şi am decis să mă iau la bătaie pentru asta.

În zilele mele de maximă victimizare, făceam ceva greşit, eram criticată, şi mă simţeam atât de prost pentru asta încât uneori zile întregi nu mă iertam pentru greşala mea. Imediat mă identificam cu boacăna. Vorbeam despre ea, spuneam tuturor cât de proastă/incompetentă/bleagă/ghinionistă/neatentă sunt. Nu puteam să mă iert. Chiar mergeam la oglindă şi trăgeam nişte înjurături ce nu se pot scrie, ca să mă pedepsesc. Şi totuşi, nu era de ajuns, îmi spuneam: „Asta e nimic, las că vezi tu acasă ce-ţi fac.” Aceasta era propoziţia pe care mi-o spunea tatăl meu când eram foarte mică şi greşeam. Iar când am realizat asta, am desfăcut încă un nod.

Pe drumul pe care desfacem noduri mentale, ne vom aminti des de persoane din copilărie care ne-au determinat să avem un sentiment repetitiv, până când ne-am identificat cu el. De obicei, părinţi, bunici, rude. Monstrul dinăuntru nu e altceva decât propriile noastre minţi care au absorbit ca un burete tot ceea ce am recepţionat în copilărie, şi am ajuns acum să ne identificăm cu un anumit sentiment. Al meu personal era de „worthless”. Nu dau vina pe părinţi pentru absolut nimic deoarece ştiu că ei m-au învăţat exact ceea ce am de învăţat în viaţă. Tata îmi spunea propoziţia de mai sus fără să însemne ceva pentru el, era doar un impuls de moment. El nu ştia că asta va fi atitudinea mea faţă de mine pentru tot restul vieţii.

Atunci când ne auto-criticăm, o facem în acelaşi fel cum am fost criticaţi când eram foarte mici, iar asta creează un cerc vicios în conştiinţă. Cei care critică sau se enervează des, o fac pentru că nu se respectă îndeajuns de mult pentru a privi lucrurile detaşat şi obiectiv. Se auto-critică pentru asta şi atunci dau vina pe cineva/ceva din exterior.

Din păcate, de multe ori, obiectul criticii este un mic copil, inocent şi speriat, care nu înţelege că este criticat din cauză că tatăl/mama au propriile lor probleme şi temeri...asta nu are nicio legătura cu valoarea lui. Prima dată când am descoperit că mă critic în acelaşi fel cum o făcea tata când eram mică, am strâns fetiţa în brate cu toată dragostea şi i-am spus că n-am s-o mai cert niciodată şi că n-am să mai las pe nimeni s-o lovească. Primul instinct a fost să dau vina pe tata...dar asta ar fi contrastat cu mediul mental în care trăiesc acum: de dragoste şi acceptare. Aşa că mi-a rămas un singur lucru de făcut: să iert.

Iertarea e următorul pas, însă îl fac foarte sigură pe pasul meu, deoarece până acum am folosit toate instrumentele minţii cu succes, iar în momentul când am ajuns la iertare înseamnă că doar atât mai rămâne de făcut pentru a valorifica prezentul la potenţialul său maxim.

Nu ştiu exact cum se face iertarea, cum ierţi pe cineva, însă ştiu că, dacă mi-am însuşit puterea şi mi-am luat viaţa în mâinile mele, m-a ajutat o forţă imensă: Dumnezeu. Aşa că, faptul că vreau să iert, acum, în prag de sărbători, faptul că am ajuns atât de departe şi viaţa mea devine din ce în ce mai completă, îmi arată că El a fost şi este cu mine. Eu am ajuns până aici şi de aici nu ştiu unde voi merge. Dar faptul că vreau să iert, că îmi las intuiţia să mă conducă, că îmi împreunez mâinile şi îmi deschid sufletul în rugăciune, îmi oferă certitudinea că e uşor să ierţi. Până aici, El a fost în spatele meu şi m-a asigurat că sunt pe drumul bun, iar acum mă întorc şi Îl las pe El în faţă, să-mi arate cum să iert.

E ultima zi a lunii noiembrie şi mâine blogul meu împlineşte o lună. Deja mă identific cu el şi sunt mereu cu pixul în geantă în caz că îmi vine vreo idee să mi-o notez,şi apoi să scriu. Nu l-am folosit niciodată până acum. Mereu m-am aşezat la calculator şi am început să scriu, fără să am nici cea mai vagă idee ce. Totuşi, am scris mult şi din suflet. Am început să mă identific cu lucrurile bune din viaţa mea pe care le creez, să mă concentrez numai pe ceea ce vreau să rămână în continuare cu mine, şi să scap de acele lucruri care nu-mi servesc la nimic. Iar dacă fac vreo greşală, nu mă cert prea tare pentru asta şi nici într-un caz nu mai zbier la micuţa din sufletul meu.

E un moment ideal pentru iertare. Dar pentru a ierta pe cei din jur, înainte avem pe altcineva de iertat: pe propria persoană. E pasul dinainte de tot ce poate fi mai minunat: o conştiinţă curată, de om conştient de potenţialul său. Nu suntem doar atât – 1,55, 1,65 sau 1,70 m – suntem mult mai mari de atât. Evoluăm şi ne schimbăm întotdeauna, fie că vrem, fie că nu. Însă felul cum înţelegem ceea ce trăim şi dorinţa de a fi deschişi la Viaţă face diferenţa. Eu aleg să o iau în braţe şi să fiu sigură că sunt protejată de forţa divină la fiecare pas. Asta mă face să fiu liniştită şi să fac totul cu încredere, optimism şi lejeritate.

Sunt atât de multe situaţii în care mă împotmoleam şi pe care le treceam cu greu sau nu le făceam faţă deloc. Cel mai sigur semn că evoluăm înspre valorificarea potenţialului maxim este atunci când ne lovim de o situaţie pe care o percepeam a fi grea sau imposibilă şi trecem prin ea cu uşurinţă şi cu atitudinea pozitivă. O facem altfel, ne simţim puternici, iar situaţia devine mult mai mică decât noi. Atunci ştim că suntem atât de aproape de potenţialul maxim pe care-l putem valorifica, nimic nu ne mai reţine din drum, că suntem, în sfârşit, all that we can be.

Atitudinea de alpinist

M-am trezit puţin înainte de ora 4 dimineaţa pentru a-l drăgăli pe Mircea înainte de plecare. Uneori are dimineţi mai morocănoase, iar atunci dispoziţia mea veselă şi plină de energie la răsărit – dozată corespunzător - are un efect bun asupra lui.

Având în vedere că sunt o persoană foarte matinală, nici n-am mai încercat să adorm după ce a plecat. Aşa că am intrat pe internet să scriu o primă postare în noul grup yahoo în care m-am înscris, un grup al recunoştinţei. Am aflat de existenţa lui de pe blogul unei scriitoare pe care o citesc cu mare drag, Daylle Deanna Schwartz.

Ce moment ideal e pentru mine dimineaţa să scriu ceva frumos sau să fac ceva ce necesită concentrare! E bine ştiut că dimineaţa dăm randamentul cel mai bun deoarece suntem odihniţi şi refăcuţi mental după somn, dar dacă mai adaugi la asta optimism, energie, atitudinea pozitivă, numai ceva extrem de bun se poate întâmpla.

Aşa că, m-am logat pe mail şi am văzut că subiectul actual al membrilor grupului este Ziua Recunoştinţei, sărbătorită de majoritatea membrilor. O persoană a făcut o listă cu lucrurile minunate din viaţa ei, aşa că am făcut şi eu la fel, după ce m-am prezentat. Am fost foarte entuziasmată de tot şi am scris un mesaj pentru care mă felicit, în care am transmis exact ceea ce am vrut: recunoştinţa pentru lucrurile minunate din viaţa mea, pe fundalul descrierii ei pentru a mă prezenta. Am avut emoţii date de un vechi complex de inferioritate, de genul: Dacă am scris prostii? Dacă nu mă acceptă? Bla bla, vechi limite şi gânduri ce foarte vag îmi mai dau prin minte, dar le elimin rapid.

Am dat send şi am pus o tură de haine la spălat, la 4 jumate. Mi-am făcut plăcerea mea de dimineaţă – frape cu lapte (de soia) şi m-am bucurat de micul meu deliciu în timp ce citeam blogul meu preferat. După foarte puţin timp, am primit pliculeţul din dreapta jos de la ym – new mail. L-am deschis cu ceva emoţii şi o femeie mi-a urat bun venit pe grup. M-am bucurat atât de tare încât mi-au dat lacrimile când am văzut adresa ei de mail: era din Nashville, oraşul preferat al mamei mele. A fost acolo pentru şase luni în 2007 împreună cu tata şi i-a plăcut atât de mult, încât mereu povestea despre aventura ei din America.

Unii ar spune că e pură coincidenţă, însă eu cred că e un semn bun. Un semn că mă aflu exact unde trebuie şi fac ceva bun. Dacă aveam scepticisme în ceea ce priveşte acceptarea mea în grupul în care m-am înscris, am primit o asigurare care mi-a eliminat orice îndoială. I-am trimis un mail de mulţumire, spunându-i ce semn bun a fost mesajul ei pentru mine! Imediat după, mi-a urat bun venit în grup chiar scriitoarea mea, Daylle! Dar, şi mai tare, mi-a scris că bunicul ei e român! Mai crede cineva în coincidenţe? Eu sigur nu.

Sunt atât de fericită că am avut parte de un bun venit primitor în noul grup! N-aş fi crezut că atâtea lucruri au legătură cu mine în acel spaţiu virtual! Acum cred şi sunt din ce în ce mai deschisă la orice noi ocazii de a face schimb de informaţii, şi acum ştiu că sunt exact pe drumul meu, nu mi-l mai blochez cu absolut nimic, aşa cum am făcut-o atâta timp.

Când începem să facem ceva cu entuziasm şi încredere, când avem ochii deschişi şi ne orientăm spre lucruri care ne plac, totul merge în direcţia dorită. Nu există obstacole atunci când nu le vedem, iar dacă preferăm, la început de orice, să credem că va fi greu, neplăcut sau imposibil de realizat, PROBABIL CĂ AŞA VA FI.

Şi ce dacă altcineva nu o face? Şi ce dacă părinţii nu cred că vei reuşi? Şi ce dacă X sau Y nu a reuşit? De ce să crezi că ceva va fi greu numai pentru că la 95% oameni le este greu? Toţi avem această puternică opţiune de a privi lucrurile pe care le vrem, pe care le avem sau pe care le facem în două feluri:

1 - mă încred de la început că totul va fi bine, că am făcut în mod conştient şi independent această alegerere şi îmi aparţine, îmi recunosc meritul de a face acea alegere de una singură, cu capul meu, şi îmi recunosc, la primul semn bun, meritul pentru curaj şi acţiune, aleg să cred că, pe parcurs, voi fi ghidată şi sunt foarte liniştită că totul o sa meargă în direcţia potrivită, tot ceea ce am de făcut este să nu blochez asta cu frică, prejudecăţi sau pretexte.

....sau...

2 pot să încep cu scepticism ca atitudine dominantă, să mă uit cum a eşuat unul sau altul, să îmi spun mental că eşecul e după colţ şi că nu sunt destul de buna/puternică să fac asta, să aleg să mă dau bătută la prima reacţie negativă (exemplu: X spune că nu fac bine, Y nu e de acord, Z nu a reuşit, mai bine o las baltă).

Eu aleg prima variantă pentru că aceasta este atitudinea cu care vreau să privesc viaţa. Nimeni n-a urcat un munte uitându-se la cei din jur cum cad sau cum se opresc. Cine a atins un vârf s-a dus înainte, ştiind că cea mai mare forţă a Universului e cu el şi îl ghidează, şi că întotdeauna se află în deplină siguranţă.

Dacă pe muntele vieţii simţim oboseală, când suntem implicaţi în ceva în care am pus suflet, atunci când ne vine să renunţăm, să ridicăm privirea de pe acel obstacol pentru un moment şi să privim soarele, care e deasupra noastră şi ne luminează pasul. Putem face alegerea de a-l privi şi a ne încrede că totul va fi bine, că Dumnezeu e cu noi, sau putem alege să ne holbnăm obsesiv la un obstacol şi a ne lamenta că ne-am împotmolit din cauze exterioare. Dacă, totuşi, alegem să băgăm în seamă un alt om, să-l ascultăm pe cel ce e acolo sus în vârf, fericit, realizat, împlinit, nu pe cel de sub noi, care ne „întinde o mână” şi ne spune: hai înapoi, muntele acesta e prea înalt pentru tine! Eu vă spun sigur că niciun munte nu e prea înalt, pentru nimeni, şi mă bazez pe premisa că fiecare escaladează muntele său. Fiecare munte are un vârf şi fiecare om e pe drumul spre vârful său.

Statistic vorbind, cei care aleg să creadă varianta 2 sunt mult mai mulţi, de aceea vocile lor sună mult mai tare în urechile noastre. Dacă tot avem un moment de cumpănă şi credinţa ne scade pe moment şi simţim nevoia să ascultăm ce zice un alt om, să-i ascultăm pe cei pozitivi, realizaţi, fericiţi şi împliniţi, care toţi ne spun că nimic nu este imposibil! Niciunul dintre ei n-a ajuns sus uitându-se la ceilalţi din jur cât de jos sunt faţă de el. Şi-au văzut de drum, au depăşit obstacolele, au avut credinţă, şi au ajuns în vârf!

Eu urc pe muntele meu, tu urci pe muntele tău. Nu încerca să mă tragi în jos numai pentru că tu îţi îngreunezi rucsacul (conştiinţa) cu bolovani grei, n-am să cobor de unde am ajuns şi nici nu vreau să car vreun bolovan de-al tău. Dacă atunci când eu mă împiedic, mă ţii la pământ sau vrei să mă întorci din drum, am să mă duc înainte fără tine. Dar dacă crezi în mine, dacă vrei să urcăm extraordinarul munte al vieţii încurajându-ne la nevoie, atunci ne putem împărtăşi bucuria fiecărui pas, pentru că fiecare pas, oricât ar fi de mic, e o mare, mare bucurie, şi e încă un strop mai aproape de vârful muntelui: împlinirea viselor.

De aceea m-am înscris pe grupul recunoştinţei. În sufletul meu sunt atât de recunoscătoare pentru bucuria de a trăi acum, aici! Sunt în acest moment, nu sunt niciodată în trecut, nici nu-mi fac griji pentru viitor, ci trăiesc în prezent. Acum, în faţa calculatorului, savurând frape-ul meu sănătos şi revigorant în liniştea dimineţii, sunt atât de mulţumită de viaţa mea!

Pe fundal...clinchet de clopoţei

În fiecare zi ni se întâmplă lucruri bune şi lucruri rele. Pe cele rele le auzim, le facem, trăim ceva neplăcut sau pur şi simplu ne simţim rău. Dintr-un motiv ciudat, când avem o problemă sau o îngrijorare, ne consumă mental cea mai mare parte a zilei, iar când avem o bucurie, o păstrăm ascunsă în suflet, permiţându-i mai rar să iasă la suprafaţă. De ce ne lăsăm copleşiţi de griji şi nu ne lăsăm copleşiţi de frumuseţea din viaţa noastră?

Suntem într-a unsprezecea zi a postului Crăciunului şi mă felicit pentru cum mă descurc şi cât de mult îmi place fiecare zi din întregul ciclu. A lua decizia să ai patruzeci de zile de sentimente bune şi bucurie este asumarea unei responsabilităţi faţă de propria persoană.

Am făcut de la început o alegere cu toata fiinţa mea, şi anume să fac ceva în mod constant, şi nu oricum, ci bucurându-mă de fiecare clipă. Pofta de lactate sau carne nu se număra printre grijile mele, nici sentimentul că urmează să mă privez de ceva sau să „intru în carantină”. Dimpotrivă, am găsit în alegerea mea prilej de fericire, ştiind sigur că am atitudinea „de învingător” şi că tot ceea ce înseamnă piedică pentru cineva, pentru mine va fi cu totul nesemnificativ. M-am culcat în noaptea dinainte de post cu real entuziasm faţă de ceea ce am ales să fac. Eram sigură că voi reuşi, iar vocile celor ce spun „e greu să ţii post” sunt doar limitele lor, nu ale mele.

Aşa că, nu mare mi-e surpriza că, unsprezece zile mai târziu, timpul pare a fi zburat pe lângă mine şi totul este exact aşa cum mi-am dorit. Lucrurile sunt mult mai mult bune decât sunt rele, iar progresele în fiecare zi le recunosc şi mă bucur. Mă apropiu din ce în ce mai mult de cele mai înalte vise ale mele, vise de armonie, apreciere, dragoste şi pace.

A trăi în aceste stări în mod permanent este un scop final şi am ales să mă bucur de fiecare pas până la realizare. Asta nu înseamnă că mă închid în cameră şi mă rog cu tot sufletul să fiu apreciată sau iubită, ci înseamnă că îmi însuşesc acest sentiment şi îl iau cu mine oriunde mă duc.

Suntem în siguranţă, oriunde am fi: la serviciu, la şcoală, acasă, în oraş. Cu noi e conştiinţa, iar eu aleg să o păstrez cât se poate de curată. Asta nu înseamnă că nu greşesc niciodată, nici că strig cât mă ţin plămânii că totul e bine, când în jur totul e pe dos.

A fi cu conştiinţa împăcată înseamnă a termina orice fel de critici. Eu greşesc, cei din jur greşesc, însă ştiu că e normal, în procesul de învăţare, să greşeşti. Nu mai critic pe nimeni, şi nu pentru că am în jurul meu doar oameni Nirvana, fericiţi şi împăcaţi. Nu mai critic pentru mine, pentru că e minunat să nu judeci. Mi-am dat seama că nu ne simţim bine când criticăm. Poate, pe moment, ne simţim puternici, făcându-l pe celălalt să se simtă mai mic, mai rău, mai prost, inferior. Dar, după ce toţi cei implicaţi au un moment singuri, nimic bun nu se întâmplă. Răzbunarea, critica, vina sunt cuvinte ce le scot din vocabularul meu, din gândire, din sistem. Aşa cum am mai spus, puterea opuselor acestor cuvinte este, prin excelenţă, învingătoare.

Greşeşte cineva în jurul nostru şi imediat sărim la gâtul său, doar pentru că suntem aşa cum suntem şi am face lucrurile altfel. Natura ne-a creat pe toţi diferiţi şi toata lumea face tot ce poate, cu resursele pe care le are. Cei ce ne greşesc au o experienţă, cunoştinţe şi propria lor gândire, şi acţionează în consecinţă.

Nimeni din jurul nostru nu vrea să ne enerveze, să ne greşească, să ne facă probleme. Sunt doar fiinţe diferite, care acţionează diferit. Aşa că eu am încetat să critic, mental în primul rând. Oricum nu am fost niciodată o mare critică şi nici n-am făcut pe cineva, cu bună ştiinţă, să se simtă inconfortabil în prezenţa mea. De ce aş face aşa ceva? Numai pentru că eu simt nevoia să strig tare care sunt concepţiile mele? Numai pentru că eu fac lucrurile altfel?

Toţi suntem diferiţi, iar această diversitate e extraordinară. Observ că oamenii nemulţumiţi critică peste tot, nu doar pe mine. Nu sunt doar eu ţinta lor, ci critică în stânga şi în dreapta, pe oricine face lucrurile altfel decât le-ar face ei. Ei bine, eu am hotărât să nu-i mai aud. Mi se face o observaţie, o accept, o urmăresc, dacă pot şi am un argument logic, mă apăr, iar dacă nu, nici într-un caz nu îmi dau o palmă pentru ceva ce ei percep o acţiune/concepţie de-a mea ca fiind incorectă.

Cei ce critică se critică de fapt pe ei, întotdeauna, şi îşi dau, de fapt, o palmă, oricând o fac. Nu sunt nici mai puternici, nici mai buni, nu sunt cu nimic presus decât obiectul criticii. Sunt, de fapt, oameni speriaţi, care nu se acceptă şi nu se iubesc îndeajuns pentru a nu se simţi enervaţi/ameninţaţi/iritaţi de altcineva. Am ales ca în zilele de post să mă respect mai mult şi să apreciez mai mult tot ceea ce fac bun. Iar dacă fac vreo alegere ce nu se dovedeşte a fi cea bună, fac o altă alegere şi nici într-un caz nu mă mai critic. Sunt mai tolerantă cu greşelile mele şi ale celor din jur şi sunt mult mai recunoscătoare cu binele din mine şi din lumea mea.

 A ţine post nu înseamnă a fi mai bun şi mai tolerant doar cu cei din jur. Am constatat că mult timp cei din jur au fost mai importanţi pentru mine, cu părerile şi priorităţile lor, decât persoana mea. Aşa că, în această perioadă, putem începe să facem bine prin a ne face bine nouă, a fi cu oameni în prezenţa cărora ne simţim bine, a face lucrurile cu mai multă dragoste şi toleranţă faţă de sine.  E bine cunoscut că atunci când suntem îndrăgostiţi, nimic nu ne poate supăra şi totul pare să meargă în direcţia dorită de noi. Iubirea ce o simţim atunci creează o atmosferă mentală permanentă de wellness şi energie, atmosferă ce o vedem reflectată în trăirile noastre de zi cu zi. Faptul că ne merge totul bine când iubim nu este o coincidenţă.

A te respecta îndeajuns de mult încât să nu permiţi niciunui fapt/om să te destabilizeze, este cel mai frumos cadou pe care ţi-l poţi face în aceste zile sfinte, şi nu numai.

Am început să descopăr un tipar cu care m-am doborât singură ani de zile: ceva se întâmplă – mă enervez. Altceva se întâmplă, mă enervez din nou. Mai târziu, altceva se întâmplă, iarăşi mă enervez. Obişnuiam să-mi fac asta de mai multe ori pe zi. Normal că simţeam că totul îmi stă împotrivă, că oamenii fac lucruri enervante intenţionat, normal că sunt „un preş” şi toţi se folosesc de mine, sau mă iau de fraieră, sau mă critică întotdeauna, sau că eu nu contez, sau că eu sunt o victimă. Cum să nu meargă totul în această direcţie dacă eu am ales să mă simt aşa?

Rezultatele renunţării la critică sunt excelente. Îmi dau seama că tot ceea ce am criticat vreodată la mine era egal cu cât mă criticau cei din jur. Un cerc vicios de critică şi neacceptare, în care eu mă învârteam în neştiinţă. Una din sfintele porunci spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe sine. Eu am ignorat ultima parte pentru mult timp, iar asta m-a făcut să mă mulţumesc să fiu la urmă în propria-mi conştiinţă.

Astfel, nu mai accept vreo critică altfel decât „e doar o părere”, iar dacă vreuna dintre ele ajunge la sufletul meu, înseamnă că, pe undeva, eu mă critic în exact acelaşi fel. În momentul când conştientizez asta, îmi recunosc alegerea de a nu fi eu însămi în acel moment, alegerea de a da vina pe exterior. Este doar o alegere de moment, în care dacă mă afund, ajung la auto-critică, ceea ce contravine cu noile principii în care trăiesc.

Aleg să mă accept şi mă respect în măsura în care nu am de ce să fiu altfel de cum sunt eu: bine dispusă, pozitivă, iubitoare. Iar orice alegere de-a mea ce nu se include în această categorie, adică orice gând negativ sau critică, nu e în spiritul în care am decis să trăiesc, şi mă îndepărtez imediat.

Aceasta este atmosfera în care am ales să exist, şi orice altceva nu are ce căuta aici, acum, cu mine. Este o promisiune pe care mi-am făcut-o la început de blog, la început de post, în fiecare dimineaţă. Îmi respect întotdeauna promisiunile...în spiritul Crăciunului.

Ultima noapte de război, întâia noapte de dragoste

1. The fear that strikes my soul tonight / Is strange and makes me want to cry/. I'm holding on my blanket tight/ And try not thinking I might die./

2. But death would be a normal thought / If I had no reason to live./ You'll never know the joy you brought/ And all the love you made me give./

3. So fear is making me feel cold/because it's dark, you're not with me,/ The fear in me is rough and old/ All I can be is let it be./ 

4. So if I find my death this day/ I'll leave this song for you to read,/ But you will never see the way/ I loved you and you couldn't see./

Acestea sunt trei strofe din poezia The Fear, versuri ce le-am scris în 3 decembrie 2002, ora 22, la 17 anişori. Nu ştiu nici cui se adresa, nici unde şi cum am conceput-o. Recunosc din ea un singur lucru, şi anume feeling-ul: frica. Frica aceea care te face să priveşti în întuneric şi să-ţi imaginezi diverse forme, siluete, zgomote sau imagini. Frica de necunoscut, de beznă, de răutatea din întuneric. Aş putea să scot un volum cu perspectivele mele cu tentă bacoviană asupra vieţii, numai din perioada liceului.

Lanţul fricii atârnă greu pe mintea unui copilaş, un lanţ şi mai mare ce încă îl mai poate târî când e adolescent, devenind apoi un imens morman de fier, sub care se ascunde un adult. De ce ne lăsăm copleşiţi de frică? De ce o lăsăm să ne controleze acţiunile, vorbele, gândurile? De ce nu putem toţi gândi, acţiona, vorbi, liber şi fără teamă? Oare ce de ne temem o masă atât de mare de oameni în acelaşi timp? Unde e gândirea pozitivă când ai nevoie de ea? Unde e Dumnezeu când ai nevoie de El? 

Se pare că gândurile negre au tendinţa de a apărea după lăsarea întunericului. Întotdeauna mi-a fost teamă de întuneric, fără să înţeleg exact de ce. Recitind capodopera lirică de mai sus, şi altele ce le-am scris în vremea respectivă, tiparul mental pare a fi clar, şi anume asocierea nopţii cu frigul, iubirea neîmpărtăşită, singurătatea, necunoscutul, chiar moartea. Orice adolescent se rătăceşte undeva în frică, iar aceasta creşte încontinuu, alimentată din ce în ce mai mult de efecte exterioare ale fricilor sale. Cu toţii ştim străvechiul proverb "De ce ţi-e frică nu scapi", şi totuşi, mulţi dintre noi alegem să ne fie frică. Ce fel de somn şi ce fel de vise poate avea o persoană care întâmpină astfel lăsarea nopţii?

Am întrebat o prietenă foarte dragă, cu admirabile cunoştinţe în ortodoxism, despre povestea ce ne-a spus-o Părintele Sabău, profesorul de religie, în clasa întâi. Am pus întrebarea atât de naiv, zâmbind în sinea mea că am păstrat amintirea acelei pilde în sufletul meu atât de vie, încât copilul de şapte ani s-a trezit să întrebe, acum, la douăzeci şi patru: "Este adevărat că dacă faci fapte bune ziua, noaptea stă lângă patul tău un îngeraş? Şi dacă faci fapte rele, seara stă lângă patul tău un drăcuşor urât?"

Iar ea mi-a răspuns atât de frumos şi de logic: "Da, e normal. Dacă tu alegi întunericul într-o zi şi îl alegi şi seara, lumina nu vine să te forţeze."

Cât de frumos şi de adevărat! Am sorbit această propoziţie şi mi-am notat-o în colţul minţii ca s-o analizez în profunzime într-un moment de linişte. Oare noi ne dăm seama că suntem responsabili de alegerile pe care le facem?

Dacă alegem să trăim cu teama, resentimentul, vinovaţia în suflet, dacă ne permitem să intrăm în starea aceea de rău, este egal cu a ne pune mâinile pe ochi şi a refuza cu îndârjire să vedem lumina. Nu mai am şapte ani, nici şaptesprezece şi nu am nicio putere asupra anilor în care am ales să asociez noaptea cu răul. Însă este cea mai mare teamă de eliberat acum şi am putere asupra acestui moment. Deşi a fost cu mine pentru mulţi ani, nu-mi serveşte. Fiind tocmai în perioada curăţeniei de Crăciun, am dat şi de acest obiect vechi, prăfuit, care nu-mi foloseşte la nimic.

Să ne imaginăm un om într-o cameră întunecoasă, într-un fotoliu confortabil. Omului îi este teamă de întuneric şi se tot uită la bec, dorindu-şi din tot sufletul să se aprindă odată. El priveşte becul fix, insistent, cu inima bătând de nerăbdare. La un moment dat se enervează că, deşi îşi doreşte foarte mult, nu se face lumină. Dar de ce? Nu pe asta se bazează puterea minţii? A face realitatea să se supună gândului? Gândul lui este: Vreau lumină. Şi totuşi, e întuneric. Omul stă în beznă, speriat, enervat şi învinovăţindu-se că nu poate aprinde nici măcar un simplu bec.

Ce soluţie îi daţi omului din povestea noastră? Probabil, la fel ca mine, vă veţi întreba de ce nu se ridică din fotoliu să aprindă becul de la întrerupător. Iar eu răspund cu "nu ştiu". Nu înţeleg de ce nu face asta, când diferenţa dintre întuneric şi lumină e simplul său pas spre întrerupător şi efortul de a-l apăsa. Oare omul nu ştie că nu ajunge să se uite doar la bec şi să îşi dorească să se aprindă?

Nu ştiu de ce omul nu se ridică din fotoliul său pentru a se deplasa spre întrerupător, aşa cum nu ştiu de ce, unii dintre noi, inclusiv eu, alegem uneori să zacem în fotoliul confortabil al minţii, în beznă, zile întregi, săptămâni, luni, ani sau zeci de ani. Este un fotoliu binecunoscut al fricilor noastre, din care simţim tot ceea ce înseamnă întunericul minţii: teamă de moarte, teamă de dezastru, teamă de eşec. Avem un rol foarte important în aprinderea becului din mintea noastră, dacă ne acordăm interesul să ne ridicăm din confortabilul fotoliu în care stăm, loc unde ne-am complăcut în întuneric, în teamă, în neputinţă.


Când ne pornim spre a aprinde un bec, ştim întotdeauna sigur că e o chestiune de secunde până va fi lumină. Desigur, pentru asta, facem "efortul" de a ne deplasa spre bec şi de a apăsa pe întrerupător, ştiind că altfel ar fi absurd să ne aşteptăm de la el să se aprindă singur. La fel cum ar fi absurd să ne dorim să scăpăm de o teamă şi să ne aşteptăm că o vom face fără a contribui cu propria intenţie.


A păşi din întuneric în lumină mental, este la fel de simplu precum aprinderea becului de la întrerupător, cu condiţia să ne acordăm timpul şi răbdarea de a conştientiza răul ce ni-l provocăm, cel mai des fără vreun stimulent. Ajunge doar să ne ridicăm, chiar dacă nu am ajuns încă la întrerupător, şi să facem doar primul pas. În drumul scurt prin întuneric spre întrerupător, anticipăm lumina, ştiind că aceasta e efectul firesc al intenţiei noastre. Şi, desigur, aprindem becul de la întrerupător. Şi se făcu lumină!

Un bec este atât de mic comparativ cu dimensiunea oricărei încăperi! Putem să facem lumină în întunericul minţii oricând îl simţim apropiindu-se. Dacă ne pasă îndeajuns de mult de starea în care suntem, putem trimite gândul negru înapoi în nimicul de unde a venit. Nu este nimic rău în întuneric, atâta timp cât esenţa, omul, e lumină. Prin lumină înţeleg chiar şi cea mai mică formă de lumină. Căci dacă pe tot cerul nopţii întunecat, s-ar vedea o steluţă, spre ea privim cu siguranţă. Omul se orientează spre lumină în mod instinctiv, chiar dacă lumina e ceva mic, îndepărtat, ce pâlpâie fără forţă. Dar puterea sa este, fără îndoială, cea mai puternică forţă, în prezenţa căreia întunericul moare fără efort. Pur şi simplu se dizolvă, piere...

Ajunge să aprindem o luminiţă mică, într-un colţ al sufletului, să ne apropiem de ea şi să nu ne concentrăm pe întuneric, iar în scurt timp vom ajunge să gândim şi să simţim: "Ce lumină! Ce cald e aici!". Iar întunericul nici măcar o amintire nu va fi, pentru că în locul unde e lumină, altceva nu poate fi.

The Little Things

Ieri dimineaţă m-am trezit cu gândul să-mi fac soţul fericit. Era 8:16 când le-am trimis un mesaj de invitaţie la cafea prietenilor. Cele mai bune toane ale lui Mircea le-am văzut înainte de a ne întâlni cu doi dintre ei, Răzvan şi Radu. Bărbaţii prezintă simptome ciudate când ştiu că urmează să se întâlnească cu prietenii lor. Grăitoare este şi reclama aceea la bere, când un grup de bărbaţi intră într-o încăpere blindată cu sticle de Heineken, cât vedeai cu ochii şi se dezlănţuie extaziaţi. Exprimă întocmai acea fericire pură a bărbatului atunci când urmează să stea cu “băieţii la o bere”. Entuziasmul se manifestă intens, în interesul tuturor celor implicaţi. În cazul nostru, în următoarele feluri:

Spălatul vaselor, şi nu oricum, ci fluierând. Mă întreb unde o fi dispărut strâmbăturile, schimonoselile şi bombănelile de zi cu zi, atunci când îl rog să spele un pahar, nu o chiuvetă întreagă. Deasemenea, am observat calitatea spălatului de vase, de această dată exemplară. De obicei am parte de o clătire (în cel mai bun caz) şi în câteva secunde totul e “gata”.

Făcutul patului. În fiecare dimineaţă când îl las pe Mircea la baie şi mă duc în dormitor, plapuma mare acopera un fel de morman asemănător cu o dună de nisip. Când o ridic, diverse obiecte şi materiale făcute ghemotoc acoperă un cearşaf mototolit, adunat. Ieri dimineaţă, în schimb, când intru în dormitor, patul era făcut exemplar, cearşaful întins frumos şi aranjat pe margini, perinile învelite în huse, camera aerisită, covoarele aranjate. Iar cel mai şocant a fost că nu era nici măcar o pereche de şosete murdare lângă pat! It's a miracle!

Dus gunoiul. A dispărut atât de repede parcă nici n-ar fi fost acolo. Şi nu oricum, ci cu înlocuirea sacului.

Dat cu aspiratorul. Oricât de greu ar părea de crezut, s-a întâmplat imediat după spălatul vaselor şi măturatul în bucătărie şi hol. Soţul meu se numără printe puţinii bărbaţi pe care i-am cunoscut care se implică constant în ordinea şi menţinerea atmosferii curate în spaţiul în care locuiesc. Îşi îngrijeşte lucrurile, şterge uneori masa după ce mâncăm (strâmbând din nas, dar totuşi, o face!), dă cu aspiratorul o dată pe săptămână (nu e prea entuziasmat de asta, dar, la fel, o face fără să îl rog), îşi face patul (se pune şi dacă doar întinde plapuma), îşi pune hainele la spălat, le chiar spală câteodată, îşi calcă singur cămăşile şi multe altele. Se simte responsabil pentru îngrijirea apartamentului, chiar dacă într-o mult mai mică măsură decât mă consideră pe mine responsabilă de toate acestea.

Crescând într-o familie în care toţi bărbaţii au trăit dintotdeauna ca nişte bebeluşi, un om ca Mircea m-a făcut să-mi schimb cu totul părerea despre cum sunt bărbaţii. N-aş fi avut cum să ştiu asta altfel deoarece toate femeile din familia mea îşi tratează soţii ca pe nişte copii, iar ei, cuminţi şi ascultători, cum să nu se lase răsfăţaţi şi privaţi de orice responsabilităţi casnice?

În această situaţie, mama lui Mircea are un mare plus pentru felul cum le-a exemplificat copiilor ei rolul bărbatului într-o căsnicie. Şi-a protejat şi menajat băieţii până la extrem, amândoi fiind bebeluşii lui mămica, dar tatălui lor i-a dat mereu ordine şi indicaţii. Chiar şi acum când mergem în vizită, tatăl lui are foarte puţin timp să stea cu noi deoarece aproape constant el are ceva de: adus din beci, căutat prin debara, împachetat pentru noi, deschis, închis, strâns, scos.

Încet, încep să înţeleg de ce suntem cu toţii atât de diferiţi. El ştia că atunci când va creşte mare, va ajunge şi el să facă treburi prin casă, ca şi tatăl. Metoda de educaţie nu a fost una orientată spre a face din copii bărbaţi harnici, însă autoritatea cu care mama îl dirijează pe tatăl combinată cu cocoloşirea exagerată, specifică mamelor de băieţi, se pare că a dat rezultate creând un adult absolut acceptabil. Desigur, toate aceste se adaugă procentajului majoritar, personalitatea, creând un minunat produs final, special pentru mine: bărbatul ideal.

Într-adevăr, uneori seamănă izbitor cu tiparul masculin pe care îl cunosc din familie, şi de cele mai multe ori nu-şi spală farfuria, şosetele pot să zacă lângă pat pentru mai multe zile la rand (am testat personal asta până când o pereche au devenit două şi am hotârât că mai bine iau situaţia în mâinile mele). Alteori îşi marchează teritoriul atunci când ne pregătim să ieşim, lăsând în urma lui mai ceva ca uraganul Katrina, iar în alte dăţi poate că nu face lucrurile aşa cum le-aş face eu.

Însă, de foarte multe ori, când mă simt obosită, când aleg să fac o pauză de la treburi, când mă întind după ce mâncăm fără să strâng, sau am o zi mai proastă, ştiu că cineva se ocupă de tot. Poate nu le strange chiar pe toate, poate că o să observ o mică pată pe aragaz dacă mă uit cu lupa, sau poate că un mic detaliu a fost omis, însă cineva se ocupă de tot pentru mine. De multe ori spun, cu un strop de ironie, când mă cheamă lângă el la tv: “Vasele nu se spală singure” sau “Dacă eu nu fac asta, altcineva nu o va face”. Însă de prea puţine ori, atunci când se întâmplă ceva bun şi mă eliberează de o sarcină, îi mulţumesc pentru ajutor.

Şi ce dacă atunci când vin prietenii, disponibilitatea lui de a aranja totul în casă e mult mai mare, la fel ca viteza, randamentul şi rezultatul final? Şi dacă îl văd fericit sau bine dispus că vin băieţii, so what? O sa invităm mai des oameni la cafea!

Escaping prisoner of the mind

Percep mintea ca pe un prizonier ce n-a ieşit la lumina zilei din închisoare o mare parte a vieţii, a trăit zeci de ani mâncând aceeaşi pâine uscată, văzând lumina doar printre gratiile celulei, oftând în celula sa. Acum, Dumnezeu i-a deschis larg porţile închisorii, lăsându-l liber. Ce va face el acum? Unde se va duce? Are de ales: se poate întoarce, pentru a trăi între gratii toată viaţa (cel puţin cu asta e obişnuit, ştie ce are de făcut, ştie când mănâncă şi când doarme), sau poate să iasă liber în lume să vadă cât mai multe, să cunoască Viaţa şi minunile Lumii, să se regăsească aşa cum era înainte de a fi întemniţat: un spirit liber, curat, aproape de Dumnezeu.

Temerile şi îndoielile prizonierului de a călca înafara închisorii, precum şi numeroasele dăţi în care se întoarce înapoi pentru a privi zidurile mari (dar cunoscute) sunt rezistenţa sa la schimbare. Undeva, în sufletul lui, el nu se simte suficient de demn pentru a fi liber.

Deoarece se mai uită înapoi, alţi prizonieri din închisorile vecine, îl trag de mânecă, rugându-l să se întoarcă deoarece se tem cu adevărat pentru el. Ei nu cunosc libertatea pe care prizonierul a pornit să o caute. Sunt multe categorii de prizonieri în viaţa lui, însă cei mai insistenţi sunt cei ce cred că sunt liberi, deoarece ochii lor vor să vadă numai până la linia orizontului. Zidurile închisorilor lor sunt înalte şi negre, însă ei cred că aşa este linia orizontului: neagră sau gri. Astfel, se cred liberi, fericiţi, însă nu-şi dau seama cât de întemniţaţi sunt şi cât de grele sunt lanţurile ce atârnă de picioarele lor. Prizonierul, văzându-i din perspectivă, le vede lanţurile şi gratiile, însă ştie că este doar alegerea lor să fie înlănţuiţi, şi îşi vede de drumul său. El ştie cât de frumos e curcubeul şi ştie că, chiar dacă curcubeul pare uneori gri din cauza norilor sau a lăsării nopţii, el este întotdeauna colorat şi întotdeauna la orizont.

De multe ori, prizonierului îi vine să alerge înapoi, să închidă porţile mari ale închisorii, să fugă în celulă, şi să se bage sub vechea plapumă. Însă dorinţa de a fi liber e atât de mare, bucuria de a vedea lumina zilei e atât de sfântă, iar pasul lui Dumnezeu care se aude în spatele lui îi dă o asemenea siguranţă, încât ştie că va atinge curcubeul vieţii. Îar atunci când o va face, nu va avea timp pentru a le arăta altora cum „se face” libertatea, doar pentru a obţine aprobarea celorlalţi prizonieri. Ei sunt întemniţaţi în mintea lor, neştiind că există mult mai mult de atât.

În acest moment, prizonierul nostru zboară zi de zi. Uneori, se întoarce în turnul închisorii şi se ascunde acolo, puţin deznădăjduit că peste un munte nu a reuşit să treacă. Însă, din Întuneric, în Lumină, Dumnezeu e cu el chiar şi în temniţă, porţile sunt deschise şi când el vrea să se ascundă, iar dealul pe care l-a trecut astăzi, deşi a fost doar un mic dâmb, e încă un pas în faţă spre marea, adevărata fericire.

De această dată, prizonierul ştie că pentru a porni la drum, e nevoie de un singur prim pas. Pasul e făcut, mintea e receptivă, sufletul e deschis. Pe zi ce trece, din ce în ce mai multe suflete libere vin în calea sa pentru a-l susţine. Aceştia sunt cei care se bucură pentru el, cei care simt sincer fericire, văzând că prizonierul se îndepărtează din ce în ce mai mult de închisoare. Sunt prietenii lui adevăraţi, sunt familia, e soţul meu, îngeraşii mei. Poate că ei nu cunosc drumul pe care prizonierul merge, însă pentru ei nu contează. Îl vad fericit, îl văd liber şi plin de iubire. La rândul lui, prizonierul nostru îi răsplăteşte cu multă iubire, energie şi optimism.

Oamenii nefericiţi nu se pot bucura pentru binele ce i se întâmplă altcuiva, simţind nevoia să şi-l explice prin propriile lor limite. Însă noi nu purtăm alte lanţuri decât cele pe care le alegem să ne tragă în jos. Iar vocile celor înlănţuiţi se aud, pe zi ce trece, din ce în ce mai stins, din ce în ce mai îndepărtat...

Puloverul gri

De multe ori, când deschid dulapul dimineaţa pentru a-mi alege ţinuta, îmi surprind tot felul de gânduri cu care m-am obişnuit în asemenea măsură, încât le creez în mod involuntar. Cercul vicios al gândurilor este atât de comod stabilit în conştiinţă, încât simplul gând cu care m-am obişnuit mă transpune în starea cu care m-am obişnuit. Şi mă mai mir că toate zilele sunt la fel?

De exemplu, un gând ce mi l-am „prins din zbor” azi dimineaţă când am deschis dulapul: „O, nu, iaraşi trebuie să combin cumva cele 4 bluze şi 3 perechi de blugi (din care doar o pereche port)! Iar mă îmbrac cu ce am fost alaltăieri” . Gândul, cu puterea sa extraordinară, alimentat de perseverent exerciţiu (24 de ani) a instalat o comodă obişnuinţă, transformându-se aproape instantaneu într-o stare. E clar ce stare poate induce un asemenea gând, iar rutina cu care îl gândeam îl facea cu atât mai greu de conştientizat. Dar, am făcut-o! Din nou! Sunt deosebit de amuzante noile conversaţii ce le am cu mine pentru a-mi schimba gândirea negativă. A prinde un gând negativ este deja o operaţiune continuă la care mă supun:

1. Ţintirea vânatului - la început nu e tocmai uşor, pentru că avem atât de multe gânduri. Suntem obişnuiţi să credem că ele zboară în mod involuntar prin mintea noastră şi că nu depinde de noi să le redirecţionăm;

2. Observarea prăzii din umbră: cum se formează gândul, de unde vine acest tipar mental, detectez obişnuinţa cu mediul, las gândul să fie, observându-l. În acest caz, gândul este: Nu am haine.

3. Momeala - recreerez mediului ambiant, în mod conştient. Observ procesele ce se petrec în corpul meu odată cu gândul, observând că aproape simultan gândul devine o stare. Acum, senzaţia este: Nu am haine, nu am bani pentru haine, nu am.

4. Armarea puştii – mă pregătesc de atac, ştiind că e spre binele meu; în acest stadiu, gândul să încearcă să scape; de ce? Dacă operaţiunea decurge bine şi am mai găsit un gând tipar negativ de schimbat, mă simt bine. Astfel, nu mă pot simţi bine (bine = confident), dar în acelaşi timp rău (rău = lack). Tind să las gândul negativ să scape sub pretextul „las puşca jos, a trecut, acum sunt pozitivă!” . Dar ştiu că mâine dimineaţă îl voi avea din nou, iar dacă o las aşa, practic, bag mizeria sub covor. Şi asta este o formă de rebeliunii a unei minţi în proces de reeducare. Sweet old habit! În mod conştient, îmi spun: Pot să am un sentiment pozitiv despre asta.

5. Foc! - nu am ajuns până aici ca să renunţ, doar pentru că mintea mea comodă se revoltă împotriva schimbării tiparelor mentare. Aşa că, fără alte discuţii, închidem dulapul şi îl deschid din nou. Îmi imaginez multe multe bluze, pantaloni, haine, una peste alta, curgând din dulap. Gândul este acum: Wow! Am o grămadă de haine!

6. Mission Accomplished - Dacă stau să mă gândesc mai bine, chiar nu mi-ar mai încăpea multe lucruri în dulap şi mereu le rearanjez ca să am spaţiu pentru toate. Sunt, într-adevăr, o grămadă! Scop final îndeplinit. Gândul este acum: Sunt atât de recunoscătoare pentru tot ce am: multe haine, o viaţă frumoasă, un soţ iubitor, tot ceea ce-mi doresc. Iar gândul, la fel de cuminte ca cel negativ, se transformă instantaneu într-o stare. De această dată, o stare de recunoştinţă pentru abundenţa din viaţa mea, care, fie că aleg să o văd, fie că aleg să o ignor, există.

Astfel, am luat azi pulverul gri al mamei, ce îl purtam doar dacă mergeam undeva în mod deosebit, după serviciu. Astăzi nu mă duc nicăieri dupămasă şi nici nu am o ocazie mai specială. E doar ziua de astăzi, iar eu am reuşit din nou să înving un gând ce m-a bântuit în ultimii 20 de ani. Ce ocazie mai specială decât o astfel de victorie?

Alte motive pentru care astăzi e o zi de maximă bucurie:

1. E deja VINERI!!!  E Weeeeeeeeeeeeeeeek-eeeeeeeeeeeeeeeeend!

2. Dacă e vineri, e fapt ştiut de toata lumea, e ziua de cartofi pai!

3. Dacă e vineri, e movie night / friends night! (dacă e movie, de obicei adorm pe pieptul lui Mircea înainte de jumătatea primului film, dar e aşa de bine! dacă e friends night, sigur nu adorm până la 3!)

4. E a cincea zi de post şi mă simt excelent, pe toate cele trei planuri de lucru: heart, body & mind!

5. L-am invitat pe tati la masă după serviciu şi mă bucur mult să fiu cu el. De-abia aştept!

6. A ieşit soarele, şi am acces direct la razele lui, pe spate.

Se pare că sunt o grămadă de motive pentru a vedea ziua de astăzi pe măsura valorii ei, şi nu găsesc decât un cuvânt naiv pentru asta, şi anume, SUPER! E, într-adevăr, o zi excelentă!

Ce inspirată am fost când mi-am luat puloverul gri!