Pagini de jurnal

Ne-am trezit de puţin timp, Mircea e încă în pat, iar eu am deschis ochii cu o extraordinară poftă de scris. Ceva frumos, de data aceasta mai practic. Am făcut atâtea lucruri minunate în ultimele zile, însă le-am descris aici doar la nivel spiritual. Aşa că voi încerca să mă limitez la aspectele fizice ale super-activităţilor mele din ultimele zile.

Am patru zile libere consecutive, şi, pentru prima dată în viaţă, mă bucur din plin de fiecare secundă. Marele dezavantaj al trăirii în prezent este că nu mai ştiu ce am făcut ieri. Fac reale eforturi de a-mi aminti ce s-a întâmplat alaltăieri pentru că acum sunt aici. Totuşi, să vedem ce pot să reconstitui de sâmbătă...

- m-am trezit la 4 a.m. şi l-am pregătit pe soţul meu de drum;

- mi-am manifestat creativitatea în noul meu spaţiu virtual, locul meu de iubire;

- am ieşit, în sfârşit, după mult timp de „vreau să...”, la jogging, şi m-am ţinut de programul ce mi l-am făcut – prima dată – 3 minute;

- am făcut curăţenie pe muzică ritmată, ceea ce a făcut toată activitatea foarte distractivă şi sănătoasă – muzica te face să te simţi bine;

- mi-am revăzut familia mea dragă şi numeroasă şi am cunoscut un cuplu foarte drag tatălui meu, format dintr-un fost coleg de-al lui de facultate şi soţia sa;

- am râs de era să cad de pe scaun cu colegul de birou al lui tata, deşi e impropriu spus coleg de birou, deoarece aproape că face parte din familie;

- am făcut propuneri ingenioase împreună cu verişorul meu Alex, şi mai puţin entuziasmata mea surioară despre ce să punem în scenă de Crăciun (o mică paranteză – tradiţie de familie: cei trei nepoţi, Alex, Ioana şi eu le cântăm colinzi la bunici în seara de Ajun). De obicei, e destul de uşor de ales: „Jingle Bells” e preferata lui Budu, „Dom’ Dom’ Să-Nălţăm” o ştim toţi trei, şi a treia e ori „Sus La Poarta Raiului”, ori „Astăzi s-a Născut Hristos”. De această dată m-am gândit eu, creativa grupului, să facem ceva mai deosebit, o scenetă de exemplu. Să fie ceva distractiv, colorat, o surpriză, o comedie. Propunerea i-a pornit motoraşele minţii lui Alex, care a propus: să ne costumăm în brazi sau să-l facem pe Mircea Moş Crăciun şi să-l punem să iasă pe horn. Desigur, ne-am împrăştiat de râs şi n-am prea ajuns la vreo concluzie practică.

- am mâncat ceva peşte mare şi am reuşit, pentru prima dată, să rămân cu coloana formată din oase aproape intactă. Am şi o poză cu „trofeul”!

- am venit acasă cu sucuri, câteva sticle de bere, chifteluţe şi alte aperitive, prăjituri şi multe fructe; am primit şi eu ceva din tot ce a rămas (eu mănânc de post şi, înafară de fructe, nu pot să mănânc nimic, dar Mircea a fost tare fericit, iar eu nu mai trebuie să mă preocup cu ce mâncăm la cină câteva zile);

În concluzie, sâmbătă a fost o super-zi, iar timpul cu familia e cel mai preţios pentru mine şi mă bucur la maximum de fiecare secundă.

Duminică...

- am fost a doua oară la jogging şi am fugit 5 minute, conform programului;

- mi-am învins frica de câini – voi scrie într-o postare viitoare cum teoria a devenit practică, fără ca eu să mă îndrept spre ceea ce percepeam a fi pericol – însă a fost o experienţă foarte intensă, ceea ce mi-a ridicat starea de spirit de puteam să fug şi 30 de minute după ea, de fericire;

- ne-am uitat la un film nou „Marele Canion”, în confortul şi căldura căminului nostru – a fost atât de bine;

- am luat masa cu fratele lui Mircea şi prietena lui şi a fost o atmosferă atât de caldă şi de comodă - veniseră ca Raluca să-mi arate cum se fac plăcintele cu varză, de post;

- am făcut, pentru prima dată în viaţă, plăcinte cu varză: am văzut cum se fac, mi-am băgat şi eu mâna prin aluat, ne-am distrat de felul cum Raluca boxează cu aluatul şi ne-am uitat pe youtube la bancuri ardeleneşti;

- am râs mult, iar râsul te transpune într-o stare de bine plăcută şi de „în largul tău”; am conştientizat că gândul automat când râd mult e „după râs vine plâns” şi i-am venit de hac, că doar în ziua aceea mă simţeam Buffy, the slayer, prin excelenţă, după ce mi-am învins o temere atât de veche şi de chinuitoare, precum cea de câini;

- seara am mâncat plăcinte şi sigur am mai făcut şi altceva, dar nu mai ştiu ce;

Luni...

- Mircea a mers la serviciu, aşa că i-am pregătit pacheţelul şi m-am pus la calculator;

- m-am distrat în plaja gândurilor mele, pe blog;

- am fost la jogging – a treia etapă – din nou 5 minute. De această dată mi-am învins frica de muncitorii de pe şantier. Instinctiv când ieşeam o luam în cealaltă direcţie, însă ieri nu. Am o alee asfaltată, perfectă pentru jogging, în faţa blocului. Când colo, eu o luam pe tot felul de coclauri şi mă întorceam plină de noroi numai pentru că se lucrează aici şi sunt mulţi muncitori „politicoşi” ce lucrează la blocul de lângă. Ieri i-am salutat din mers, ca să zic aşa. Şi m-am simţit foarte bine că zi de zi mai trec peste o teamă sau o prejudecată.

- am gătit mult: paprikas de pui, ciorbă de varză, spaghete cu sos, şi totul a ieşit excelent;

- a venit Mircea, am luat masa şi i-a plăcut foarte mult paprikasul şi ciorba; la felul doi, lui i-am făcut paprikas şi mie mi-am făcut de post sosul de spaghete, dar nu ştia ce să mănânce deoarece ambele au ieşit delicioase;

- ne-am uitat la filmul 2012 şi mi-a plăcut ideea, însă a fost atât de mult suspans, iar eu trăiesc filmele cu atâta intensitate, încât la un moment dat nu mă mai puteam uita de emoţie – iar acesta nici măcar nu este un film de suspans;

Nu fac lucruri ieşite din comun, însă fiecare zi e încă un pas pentru mine, şi îmi acord meritul de a vedea viaţa altfel, din ce în ce mai frumoasă.

 Astăzi mergem la depunerea coroanelor de 1 Decembrie şi sărbătorim viaţa, nu pentru că e ziua României sau o lună de când scriu pe blog (deşi sunt pretexte excelente ca să ne veselim).

Sărbătorim pentru că astăzi e astăzi, o nouă, minunată zi, prin dreptul ei de a exista, iar eu îi mulţumesc zilei de astăzi, de pe acum, pentru tot ceea ce urmează să trăiesc.

Cu siguranţă, va fi ceva interesant, nou, minunat de povestit! Recunoştinţă deplină.