A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, un castel de sticlă. Era situat pe o coastă minunată la malul oceanului. Era înalt, înalt şi frumos de nu te puteai uita la el, căci îţi fura ochii şi te orbea. Avea incredibila capacitate de capta lumina soarelui atât de bine, încât uitându-te la el de la mare distanţă, de sus, vedeai o minge uriaşă de foc. De jos nu te puteai uita pentru că lumina soarelui se reflecta atât de puternic şi de abundent, încât te orbea.
În acest minunat castel locuia Dumnezeu. De pe coastă, prin valurile oceanului, El vedea pacea şi armonia din lumea Sa, şi zâmbea fericit, ştiind că toţi copiii Săi trăiesc frumos, în iubire. Deşi avea foarte mulţi copii, îi iubea pe fiecare la fel de mult, învăluindu-i cu dragostea Sa divină.
Deşi nimeni nu se putea uita la castelul luminos al lui Dumnezeu, lumina acestuia învăluia toată Terra şi căldura Sa se dispersa atât de uniform pe sfera perfectă a Pământului unde Dumnezeu a dat Viaţă, încât chiar dacă stăteai aproape de el, chiar dacă locuiai la polul opus, simţeai iubirea Sa.
Oamenii trăiau frumos, dar pentru că nu se puteau uita la lumină, au început să se îndoiască de existenţa ei, de sursa vieţii lor. Au devenit conştienţi de existenţa bogăţiilor pământului, crezând că acolo unde locuiau, e casa lor şi pământul le aparţine. Au început să creadă că le aparţin bunurile materiale, şi au început să îşi educe familiile în acest spirit, al posesiunilor.
Atunci, Dumnezeu i-a lăsat să îşi înceapă drumul, deoarece El ştie că orice fiinţă, în această lume, de la cea mai minusculă dobitoacă şi până la cea mai inteligentă formă de viaţă, omul, se va reîntoarce la El. Fraţi au început să se certe pentru pământuri, familii să se dezbine şi popoare să se războiască. Dumnezeu s-a întristat, dar a rămas cu ei, în castelul Lui de sticlă, împrăştiind lumină şi iubire peste toţi copiii săi, chiar şi peste cei ce şi-au pierdut sensul.
Miile de ani treceau, iar oamenii continuau să se războiască şi să se creadă stăpâni peste bogăţiile pământului. Creştea ura, creştea lupta pentru putere, creştea sărăcia şi durerea, iar drumul oamenilor se îngreuna.
Atunci, Dumnezeu a creat Timpul. Nu a existat niciodată un timp înainte şi nici nu ştiau oamenii ce înseamnă vremea. Dar, cumva, El a trebuit să le arate copiilor Săi, că ei sunt mult mai mult decât corpul lor, o carapace, şi sunt mult mai mult decât casele lor şi pământurile lor, lucruri efemere. Singurul timp cunoscut de om atunci era prezentul.
Din mare dragoste pentru copiii Săi, Dumnezeu a creat Timpul. Pentru a ne arăta, treptat, că avem o viaţă de trăit, un sens de găsit, un ţel de îndeplinit. De atunci, copiii Săi au început să se bucure din nou de viaţă, unii mai târziu, alţii mai devreme. Cei începători (tineri), greşesc mai mult şi mai des şi uneori se pierd, aşa le place lor. Iar Dumnezeu râde uneori de ei pentru că sunt atât de prostuţi şi uită ceea ce ştiu în sufletul lor: că nu sunt singuri. Cei mai experimentaţi ajung într-un loc unde ei credeau că vor să ajungă, pentru a descoperi un cu totul alt sens. Atunci, Dumnezeu e fericit, pentru că ştie că sunt mai aproape de El. Se ştie că cei vârstnici sunt cei mai înţelepţi, iar asta nu e o coincidenţă, dar nici o scuză ca noi să nu ne găsim sensul aici şi acum.
Uneori, oamenii uită că nu au nimic pe acest pământ decât sufletul lor şi se apreciază în funcţie de ceea ce au sau ceea ce lucrează. Atunci, Dumnezeu le trimite copiii în cale, creaţia Sa cea mai de preţ. Le dăruieşte fiinţa perfectă ca pe un dar divin, un dar al Său pentru om, nu pentru a-i îngreuna viaţa sau traiul, şi nici pentru a-l face pe om să se lupte sau să-şi sacrifice viaţa pentru mititel. Dumnezeu le dăruieşte oamenilor copii pentru a-i reînvăţa să iubească.
Mulţi părinţi spun că nu cunoşti dragostea adevărată până nu ai un copil. Eu cred că toţi o cunoaştem de la început, deoarece din dragoste am venit pe lume, şi nu din dragoste de om. Am venit pe lume din dragoste divină, din voia Sa, pentru a îndeplini un scop. Iar orice griji materiale ne facem până la descoperirea acelui scop, înseamnă a ne îndepărta de menirea noastră. Undeva, pe drum, uităm forma de iubire cu care am venit pe lume, iubirea divină absolută, indescriptibilă în cuvinte.
Dumnezeu are răbdare, şi are grijă de copiii Săi din palatul luminos. Lumina creşte din ce în ce mai mult deoarece iubirea copiilor săi e tot mai mare şi tot mai mulţi îşi descoperă chemarea. Chiar dacă oamenii nu se pot uita spre lumină deoarece nu o înţeleg, chiar dacă ochii lor umani ar fi orbiţi, sufletele lor se întorc acolo mai devreme sau mai târziu, în infinită pace şi dragoste, aşa cum au venit pe lume. Iar Dumnezeu îl primeşte pe om cu braţele deschise, învăluindu-l în lumină, şi îi şopteşte "Ai ajuns Acasă..."
