Mă grăbeam spre casa de bilete din staţia autobuzului 35, când o ţigăncuşă de vreo şase-şapte ani mi-a tăiat calea cu clasicul "Îmi dai?". Ţineam în mână cinci lei în bancnote de un leu, şi i-am dat ţigăncuşei una. Apoi, mi-am luat biletul şi m-am poziţionat în staţie. Am obiceiul de a mă uita în jur când stau în staţie sau aştept într-un loc public. Mă uit la feţele oamenilor, la haine, la expresie, încercând să desluşesc misterul necunoscutului din faţa mea, indiferent de vârstă, sex, sau imagine. Pur şi simplu încerc să îndepărtez sentimentul de "străin", de aceea oriunde aş fi privesc foarte bine în jur şi încerc să încălzesc locul prin a-l cunoaşte puţin, pentru a nu mai fi "doar un loc".
Cum stăteam în staţie şi priveam în jur, ţigăncuşa mi-a atras atenţia cu un gest interesant. Stătea acum sprijinită de casa de bilete ţinând bancnota de un leu întinsă în mâinile ei mici şi negre şi o privea într-un mod atât de expresiv, încât am rămas câteva secunde uitându-mă la ochii ei. Era o mixtură de indignare şi nedumerire, pe fondul cărora infinita triseţe a nedreptăţii. Încercam să-mi imaginez ce îi trece prin căpşor. Care e valoarea acelei bancnote pentru ea? M-am pus în locul ei şi m-a străfulgerat gândul: Oare să-mi iau ciocolată sau să nu mănânc bătaie? Atunci am conştientizat că, chiar dacă nu sunt de acord cu sprijinirea cerşitului, în acel moment şi acel timp, ţigăncuşa mea avea puterea de a decide ce urmează pentru ea. Avea puterea de a decide un ceva dulce merită o palmă.
La doar câţiva metri distanţă, piranda stătea pe treptele unei gherete cu un bebeluş în braţe, cerşind. Pentru ce? Pentru micuţul din braţe sau pentru îngeraşa cafenie pe care a pus-o în staţie la cerşit? Probabil că pentru niciunul dintre ei, ci pentru altceva, un ceva exterior, care a pus-o în poziţia de cerşetor. Oare nu ştie că ea valorează mult mai mult de atât? N-am putut găsi niciun motiv solid pentru care această femeie n-ar putea să lucreze la fel de bine ca mine sau ca tine. Dacă s-ar spăla şi şi-ar permite să fie cinstită, dacă şi-ar lăsa copiii în voia lui Dumnezeu, aşa cum oricum o face, şi dacă ar avea curajul să se ridice de acolo, ar putea să-şi trăiască viaţa.
Cum stăteam în staţie şi priveam în jur, ţigăncuşa mi-a atras atenţia cu un gest interesant. Stătea acum sprijinită de casa de bilete ţinând bancnota de un leu întinsă în mâinile ei mici şi negre şi o privea într-un mod atât de expresiv, încât am rămas câteva secunde uitându-mă la ochii ei. Era o mixtură de indignare şi nedumerire, pe fondul cărora infinita triseţe a nedreptăţii. Încercam să-mi imaginez ce îi trece prin căpşor. Care e valoarea acelei bancnote pentru ea? M-am pus în locul ei şi m-a străfulgerat gândul: Oare să-mi iau ciocolată sau să nu mănânc bătaie? Atunci am conştientizat că, chiar dacă nu sunt de acord cu sprijinirea cerşitului, în acel moment şi acel timp, ţigăncuşa mea avea puterea de a decide ce urmează pentru ea. Avea puterea de a decide un ceva dulce merită o palmă.
La doar câţiva metri distanţă, piranda stătea pe treptele unei gherete cu un bebeluş în braţe, cerşind. Pentru ce? Pentru micuţul din braţe sau pentru îngeraşa cafenie pe care a pus-o în staţie la cerşit? Probabil că pentru niciunul dintre ei, ci pentru altceva, un ceva exterior, care a pus-o în poziţia de cerşetor. Oare nu ştie că ea valorează mult mai mult de atât? N-am putut găsi niciun motiv solid pentru care această femeie n-ar putea să lucreze la fel de bine ca mine sau ca tine. Dacă s-ar spăla şi şi-ar permite să fie cinstită, dacă şi-ar lăsa copiii în voia lui Dumnezeu, aşa cum oricum o face, şi dacă ar avea curajul să se ridice de acolo, ar putea să-şi trăiască viaţa.
Micuţa mea ţigăncuşă nu visează niciodată. Nu are timp pentru aşa ceva. I se spune mereu ce, cât şi cum. Însă nimeni n-o întreabă pe ea cum vede viaţa. Prin ochii ei, cu siguranţă, părinţii ar descoperi o lume nouă. Căci iubirea unui copil e cea mai puternică forţă, iar ochii lor sinceri şi duioşi găsesc în tot prilej de bucurie. Rar vedem un copil abătut, obosit sau trist. Ei nu acceptă să trăiască fără să se bucure de tot, fără să iubească, iar prezenţa iubirii în suflet nu permite loc nici necazului, oboselii sau tristeţii. N-am văzut niciodată un copil care să urască sau să vorbească de rău pe altcineva. În sufletul lor nu este loc pentru astfel de sentimente. Ei sunt iubire pură şi sunt dovada vie că fiecare am fost aşa cândva, şi suntem aşa şi acum, însă pe copilul din noi îl îngropăm de multe ori în munţi de sentimente negative. Totuşi, iese atât de repede la iveală.
Îmi plac păpuşile Barbie şi hainele colorate. Îmi place să mă refugiez în braţele soţului meu şi să mă fac mică, mică, să-l las să mă protejeze. Îmi place uneori să mă joc Quake. Mă uit la filmele de groază printre degete. Mă speriu când zbiară cineva. Când mă întâlnesc cu un copil, ne jucăm întotdeauna împreuna. Atunci când nu am chef să mă joc cu el, ştiu că am adunat multe gânduri peste fetiţa din mine şi că am de făcut ceva distractiv pentru a mă binedispune. Iar seara îmi place să ascult poveşti sau să citesc ceva frumos. Mă culc întotdeauna cu sufletul împăcat, ştiind că Doamne-Doamne are grijă de mine, iar îngeraşul meu păzitor e lângă patul meu. Dimineaţa, în aşternutul în care a adormit o fetiţă cu poveşti în suflet, se trezeşte o femeie liniştită, care mulţumeşte zorilor de zi că o poartă spre noi, nebănuite aventuri.
