Dansul Fulgilor de Nea

Ninge! Ninge atât de frumos încât singurul cuvânt cu care aş putea descrie sublima privelişte din faţa ochilor mei e... dumnezeiesc. Ninge dumnezeiesc. Liniştiţi, în număr de milioane, fulgii de nea sunt cerniţi uşor din cer, şi coboară lejer spre noi. Alte câteva zeci de milioane de fulgi de nea ce acoperă pământul formează o pătură groasă, uşoară şi pufoasa, un întreg luminos, de o absolută perfecţiune.

Fulgii ce vin din cer nu se grăbesc. Mă uit la ei cum vin: parcă plutesc, parcă se joacă. Ei ştiu că drumul lor din cer spre pământ e lin şi vor ajunge să pătrundă pătura albă ce se întinde peste oraşe, peste dealuri fără să se teamă că nu vor încăpea. Aşa că, până ajung pe pământ, se joacă, dansează, râd... trăiesc.

Dansul fulgilor de nea e asemănător cu oamenii şi viaţa lor. Trecem prin viaţă aşa cum trec fulgii de nea de la cer la pământ, într-o altă secvenţă temporală. Fulgii de nea vin din infinitate, apoi devin una cu perfecţiunea vieţii. Un fulg de nea e unic, e perfect în felul său, şi are drumul său de parcurs. El nu-şi face griji că nu va încăpea în pătura albă ce acoperă pământul, nici nu-şi creşte viteza pentru a-l depăşi pe un altul. Un fulg de nea pluteşte prin atmosferă uşor, într-un minunat dans liniştit, ştiind că perfecţiunea sa îl va duce pe drumul spre fericire şi că, chiar dacă coexistă cu alţi fulgi, ei sunt pe drumul lor fără a-i perturba calea.

Noi, oamenii, suntem mult mai puţini decât fulgii de nea dintr-o singură ninsoare, dintr-un singur oraş. Suntem mai puţini şi toată planeta e a noastră, pentru a ne trăi viaţa liber, bucurându-ne de toate plăcerile şi marile sale bucurii. Cu toate acestea, de multe ori alegem să ne pierdem în mulţime, să ne lăsăm distraşi de vieţile şi alegerile altor oameni, iar sentimentul că multe dintre bucuriile vieţii nu le vom trăi niciodată pentru că nu sunt de ajuns pentru fiecare om. Ne grăbim prin viaţă uitând de noi şi de ceea ce iubim să facem, fiind mereu în competiţie cu alţi fulgi, trăind cu teama că ne vor lua locul sau că din cauza altora nu vom ajunge unde vrem. Fulgii de nea, însă, vin să ne dea o lecţie de viaţă.

Plăcerea de a ne uita pe geam pentru a contempla splendoarea şi perfecţiunea unei ninsori nu e limitată şi oricâţi oameni s-ar uita, zăpada tot va fi acolo. Fulgii de nea ne învaţă că nu trebuie să ne temem de cei pe care pe care îi privim ca pe nişte rivali, ei nu ne pot lua nimic din ceea ce ne aparţine. Nimeni nu ne poate lua nimic din ceea ce ne aparţine şi niciun alt om nu ne poate lua puterea de a alege cum vrem să trăim.

Eu aleg să fie asta lecţia mea pe astăzi, deoarece fiecare zi e un nou prilej de a înţelege mai mult din tot ceea ce mă înconjoară. Nu îmi pun întrebarea dacă fulgii au dreptate deoarece ei vin din creaţia divină. Nu degeaba creează atâta bucurie tuturor celor cu sufletul pur, copiilor. Tot ceea ce îi bucură pe copii e nelimitat: jocul, zăpada, nisipul, apa. Oare să fie o coincidenţă faptul că ceea ce e mai aproape de Dumnezeu (copiii şi natura) se completează reciproc în infinită perfecţiune?

Fulgii de nea continuă să cadă pe pământ, la fel de frumos, la fel de liniştit. Acum blocurile nu mai sunt gri, parcul e frumos ca în poveste, fiecare copac nu mai e doar un copac, e un munte de zăpadă.

Fiecare om e un fulg de nea, perfect şi unic. Nu e minunat de ştiut că nu mai este nimeni identic pe lume şi că vom avea parte de toate bucuriile vieţii, indiferent de ce face oricine? Astăzi învăţ lecţia fulgilor de nea şi îmi recunosc unicitatea. Iar uitându-mă la ei, sunt recunoscătoare să particip la spectacolul extraordinar al unei zile de iarnă, în preajma Crăciunului. Dacă ar fi să ghicesc piesa pe care dansează fulgii de nea, aş spune: a lui Queen, Thank God it’s Christmas. Chiar aşa, thank God!

În căutarea adevăratelor virtuţi

De multe ori în viaţă ne regăsim în contexte familiare. Colega mea a spus-o bine într-o discuţie despre viaţa în Cluj, ea crescând într-un orăşel liniştit, lipsit de pericole: „parcă mi-am luat lumea cu mine”. Suntem mereu înconjuraţi de ceea ce poartă conştiinţa noastră şi oriunde am pleca, vom trăi aceleaşi experienţe. Ceea ce ni s-a părut normal în trecut, ni se pare normal şi acum.

Banii au fost întotdeauna motiv de divergenţe în familie: nu erau niciodată îndeajuns pentru tot ceea ce-şi doreau părinţii pentru noi şi ajungeau în „disperare financiară”. Frustrări, resentimente şi alte emoţii refulate ne închid într-un cerc în care arcaşul e psihicul negativ, iar ţinta e inima şi corpul.

Când înghiţim griji după griji, când ne construim munţi de temeri şi nu ne descărcăm de resentimente acumulate, funcţionăm în defavoarea a ceea ce suntem. Ne otrăvim mintea, sufletul, şi în final şi corpul. Partea noastră umană ne lasă baltă când ne îmbolnăvim. E modul în care corpul ne transmite semnale de alarmă.

Dimineaţă, în drum spre serviciu. În maşină. Eu – entuziasmată de globuri, beculeţe de sărbători, un moşuleţ în geam; el – stresat de ideea de a cheltui, cât ne vor costa globurile, beculeţele şi moşuleţul. Deja vu. La începutul unei căsnicii, diferenţele de opinii şi bagajul cu care vine fiecare în noul cămin se opun. Până să realizăm ce anume avem de învăţat de aici, ne lovim repetitiv de aceleaşi situaţii. Cam ca şi la facultate, până învăţăm şi ne luăm examenul. Cu excepţia că aici nu poţi trişa.

Coelho spune că totul e un singur lucru şi toate se întâmplă cu un motiv. A înţelege asta în viaţa de zi cu zi necesită atenţie şi conştientizare, antrenament şi constanţă. Fiind conştienţi de ceea ce simţim în raport cu ceea ce trăim,  putem fructifica orice situaţie ni se pare fără ieşire. Ştiu cum se trăieşte o viaţă plină de griji financiare. Ce ar fi să încerc să trăiesc una fără ele?  

Când acumulăm negativism, e bine să ne descărcă cât de repede. Putem lăsa momentul neplăcut în trecut, iertând pe cei ce ne-au greşit, dar felul cum o facem ţine e individual. Energia negativă poate deveni energie creatoare. Multe femei fac curaţenie când se simt încărcate negativ. Şi încă ce curaţenie!

Eu mă descarc folosind orice am la îndemână, uneori o plimbare, alteori o tastatură, câteodată dau un telefon cuiva foarte drag, care ştiu că s-ar bucura să-mi audă vocea. Acesta din urmă e cel mai eficient şi mai bun mijloc terapeutic pentru mine. Discut despre alte lucruri şi de multe ori, după ce închid, nu mai ştiu ce mă supărase.  Atunci realizez că pentru mine nu e cel mai important să am dreptate, ci să am linişte şi să-mi fac existenţa cât mai uşoară şi mai frumoasă. Atât pentru mine, cât şi pentru cel de lângă mine. Când nu mai ţin să "birui" într-o dispută, nu mai există una. Problema nu mai există, se micşorează devenind o chestiune insignifiantă. Rămâne doar găsirea unei soluţii în interesul tuturor celor implicaţi. Cu mintea limpede, întotdeauna există una, care adeseori e banal de accesibilă.

Nimicul dintr-o ţigară. Puterea.

Am auzit pe Magic FM o ştire interesantă despre care voi scrie astăzi. Eternii cercetători britanici şi/sau americani au descoperit că anunţurile de ameninţare şi pozele şocante de pe pachetele de ţigări determină fumătorii să fumeze şi mai mult. Moderatorul emisiunii unde am auzit ştirea a relatat că atunci când a văzut poza cu „grumazul” de pe pachetul său de ţigări, l-a aruncat cât colo, după care nu ne poate spune ce a făcut, dar e uşor de intuit. Cel mai probabil, a fumat o ţigară.

Nu sunt doctor în psihologie, nu sunt expert şi nici nu am în mâinile mele un imperiu multimiliardar precum cel al tutunului, dar concluzia lor mi se pare logică, de bun simţ. Pozele de pe pachetele de ţigări produc sentimentul de teamă. Teamă că poza de pe pachetul de ţigări poate fi a mea. Teama e sentimentul de a nu putea controla.

Sunt un om semi-fumător care a auzit o idee interesantă la un showroom de produse naturiste, şi anume că fumatul derivă din instinctul de autodistrugere, este un comportament autodistructiv. De la această idee, acest om fumător a început să-şi înţeleagă această „nevoie”...

Fumatul creează un nor de fum peste realitate (smokescreen). Fumătorii fumează mai mult când au probleme şi mai puţin când se simt bine. Mai clar de atât nu s-ar putea explica, deşi e doar o explicaţie în propriile-mi cuvinte. Când ceva ne depăşeşte, ne aprindem o ţigară. Nu simţim că suntem în deplin control al vieţii noastre şi atunci fumăm pentru că asta sigur putem face. Câtă prestanţă are fumul de ţigară! Ce uşor se calmează soţul meu când e nervos şi fumează! La fel şi tatăl meu şi toata familia mea. Acum nu mă mir că am tendinţa de a fuma. Cum ar fi putut nişte oameni care nu simt că sunt puternici în viaţa lor să înveţe un copil să fie stăpân pe sine?

Fumătorii nu vor să ştie de ce fumează. Îi enervează când cineva le spune că sunt dependenţi şi spun că pot să se lase oricând, dar nu vor. Le place să fumeze pentru că, chiar dacă viaţa lor o ia la vale şi lucrurile îi depăşesc, chiar dacă sunt mici în lumea lor, pe ţigara aceea o aprind, o inhalează, iar creierul are un mic orgasm de control. Se calmează. Dar nu ştiu că ei dau această putere ţigărilor, putere pe care o pot folosi şi fără ele.

Am un pachet de ţigări în geantă de o săptămână. Am fumat din el jumătate, iar restul soţul meu, care rămâne des fără ţigări. Acest pachet de ţigări îl scot atunci când stau cu cineva la cafea. De ce? Nu vreau să mă vadă aşa cum sunt, aşa că fac fum în faţa mea, ca să nu-l dezamăgesc şi să îl conving că sunt puternică şi că sunt stăpână pe viaţa mea. Fac fum în faţa mea ca să nu captez informaţia celuilalt, să nu-i permit să mă invadeze cu ideile sale. Eu am ideile mele, fumul meu, viaţa mea. I am in control!!...cică

Acest pachet de ţigări îl scot atunci când sunt mulţi oameni în jur, pentru a mă pierde în mulţime. Dacă vede cineva ce e în capul meu? Mai bine mă apăr bine, aici, în fumul meu dens şi cald.

Acest pachet de ţigări îl scot când mă enervează cineva sau ceva. Atunci, am permis evenimentului sau persoanei să mă facă să mă simt atât de mică şi de nenorocită, încât mi-am scos „drogul” şi l-am aprins ca să îi permit nicotinei să-mi străbată fiecare celulă, să-mi invadeze fiecare por, să-mi pătrundă toată fiinţa, minte şi corp, şi să-mi dea înapoi sentimentul de putere.

Acest pachet de ţigări l-am scos ieri din geantă, în Polus. M-am întâlnit cu surioara mea iubită şi mi-am dorit să stau de vorbă cu ea, stăm atât de puţin timp împreună. Din marele nimic al necontrolului, a apărut un bărbat asemănător cu ţigările, un drog pentru ea. Eram în New Yorker. Este una dintre situaţiile din viaţa mea asupra căreia nu deţin control, deşi ştiu că viaţa ei nu e viaţa mea şi că ea are un drum de parcurs, indiferent şi independent părerile mele sau ale oricui. Cu toate astea, să văd cum o persoană dragă se complace într-o situaţie care pare a fi fără ieşire a fost frustrant pentru mine. Aşa că am fumat trei ţigări.

Am spus că sunt semi-fumătoare pentru că fumez numai în situaţiile de mai sus, pe care le conştientizez şi mă interesează de ce o fac. M-am ridicat deasupra problemei mele şi sunt pregătită să fiu eu în deplin control al instinctului de a fuma. Asta cred că este adevărată putere, aceea de a spune „nu fumez pentru că nu am nevoie”.

Cochetez cu ideea de a elimina fumatul din viaţa mea şi mă observ atent între timp. O fac cu răbdare, nerenunţând la aprinderea unei ţigări. Îmi dau voie să nu mă simt tot timpul stăpână pe mine, asta făcând parte din naturalul proces al învăţării. Aprinderea unei ţigări şi conştientizarea motivului pentru care o fac mă face să mă simt puternică şi să sting triumfătoare ţigara când sunt doar la mijlocul ei. E doar o ţigară, un nimic. Iar eu sunt un om, o fiinţă cu putere de decizie.

Noi, oamenii, avem puterea de a învăţa uşor şi repede. Asociem cafeaua cu ţigara – super combinaţie laxativă, berea cu ţigara – super combinaţie de distracţie. Ne păcălim că noi deţinem controlul şi pufăim fără limită şi rost, pentru că nu ne simţim destul de puternici. Se mai miră cineva că pozele de pe pachetele de ţigări cresc vânzările? E evident că o poză atât de şocantă va crea panică, iar fumătorul panicat ce face? Fumează şi mai mult.

A renunţa la fumat fără să eliminăm cauza fumatului este ca şi cum am trata efectele unei răceli, fără a ne concentra pe cauze. Definitiva vindecare din răceală înseamnă atunci când ne ocupăm de sistemul imunitar, mai mult decât de tuse sau de febră.

A previne, nu a trata. O vorbe veche, o ştie toată lumea, însă nu ni se explică semnificaţia sa vitală pentru o viaţă de calitate, o viaţă de om. Nu ni se explică din mari motive comerciale: ce s-ar mai face imperiile multimiliardare construite pe dependenţa psihologică de produsele lor? Din ce şi-ar câştiga pâinea sutele de companii de elită care produc şi vând ţigări? Din ce şi-ar câştiga pâinea marii producători de chimice pentru tratarea cancerului? Nu este în interesul nimănui să se preocupe de sănătatea omului, iar dacă el nu conştientizează puterea pe care o are asupra propriei fiinţe, se transformă într-o pradă uşoară pentru cei ce vând depenendenţă. Şi cât îi place omului să dea vina pe oricine când corpul său nu mai rezistă intoxicărilor!

Puterea pe care o avem asupra propriei vieţi e infinită, dată de însăşi sursa vieţii noastre. Avem divinul drept de a respira, şi dreptul la alegerile pe care le facem. Avem dreptul de a ne simţi puternici sau de a ne simţi dominaţi. Avem dreptul de a fi liberi sau de a nu fi liberi, de a fi mai mici sau de a fi mai mari. În această alegere stă toata puterea.

Legenda Castelului de Sticlă

A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, un castel de sticlă. Era situat pe o coastă minunată la malul oceanului. Era înalt, înalt şi frumos de nu te puteai uita la el, căci îţi fura ochii şi te orbea. Avea incredibila capacitate de capta lumina soarelui atât de bine, încât uitându-te la el de la mare distanţă, de sus, vedeai o minge uriaşă de foc. De jos nu te puteai uita pentru că lumina soarelui se reflecta atât de puternic şi de abundent, încât te orbea.

În acest minunat castel locuia Dumnezeu. De pe coastă, prin valurile oceanului, El vedea pacea şi armonia din lumea Sa, şi zâmbea fericit, ştiind că toţi copiii Săi trăiesc frumos, în iubire. Deşi avea foarte mulţi copii, îi iubea pe fiecare la fel de mult, învăluindu-i cu dragostea Sa divină.

Deşi nimeni nu se putea uita la castelul luminos al lui Dumnezeu, lumina acestuia învăluia toată Terra şi căldura Sa se dispersa atât de uniform pe sfera perfectă a Pământului unde Dumnezeu a dat Viaţă, încât chiar dacă stăteai aproape de el, chiar dacă locuiai la polul opus, simţeai iubirea Sa.

Oamenii trăiau frumos, dar pentru că nu se puteau uita la lumină, au început să se îndoiască de existenţa ei, de sursa vieţii lor. Au devenit conştienţi de existenţa bogăţiilor pământului, crezând că acolo unde locuiau, e casa lor şi pământul le aparţine. Au început să creadă că le aparţin bunurile materiale, şi au început să îşi educe familiile în acest spirit, al posesiunilor.

Atunci, Dumnezeu i-a lăsat să îşi înceapă drumul, deoarece El ştie că orice fiinţă, în această lume, de la cea mai minusculă dobitoacă şi până la cea mai inteligentă formă de viaţă, omul, se va reîntoarce la El. Fraţi au început să se certe pentru pământuri, familii să se dezbine şi popoare să se războiască. Dumnezeu s-a întristat, dar a rămas cu ei, în castelul Lui de sticlă, împrăştiind lumină şi iubire peste toţi copiii săi, chiar şi peste cei ce şi-au pierdut sensul.

Miile de ani treceau, iar oamenii continuau să se războiască şi să se creadă stăpâni peste bogăţiile pământului. Creştea ura, creştea lupta pentru putere, creştea sărăcia şi durerea, iar drumul oamenilor se îngreuna.

Atunci, Dumnezeu a creat Timpul. Nu a existat niciodată un timp înainte şi nici nu ştiau oamenii ce înseamnă vremea. Dar, cumva, El a trebuit să le arate copiilor Săi, că ei sunt mult mai mult decât corpul lor, o carapace, şi sunt mult mai mult decât casele lor şi pământurile lor, lucruri efemere. Singurul timp cunoscut de om atunci era prezentul.

Din mare dragoste pentru copiii Săi, Dumnezeu a creat Timpul. Pentru a ne arăta, treptat, că avem o viaţă de trăit, un sens de găsit, un ţel de îndeplinit. De atunci, copiii Săi au început să se bucure din nou de viaţă, unii mai târziu, alţii mai devreme. Cei începători (tineri), greşesc mai mult şi mai des şi uneori se pierd, aşa le place lor. Iar Dumnezeu râde uneori de ei pentru că sunt atât de prostuţi şi uită ceea ce ştiu în sufletul lor: că nu sunt singuri. Cei mai experimentaţi ajung într-un loc unde ei credeau că vor să ajungă, pentru a descoperi un cu totul alt sens. Atunci, Dumnezeu e fericit, pentru că ştie că sunt mai aproape de El. Se ştie că cei vârstnici sunt cei mai înţelepţi, iar asta nu e o coincidenţă, dar nici o scuză ca noi să nu ne găsim sensul aici şi acum.

Uneori, oamenii uită că nu au nimic pe acest pământ decât sufletul lor şi se apreciază în funcţie de ceea ce au sau ceea ce lucrează. Atunci, Dumnezeu le trimite copiii în cale, creaţia Sa cea mai de preţ. Le dăruieşte fiinţa perfectă ca pe un dar divin, un dar al Său pentru om, nu pentru a-i îngreuna viaţa sau traiul, şi nici pentru a-l face pe om să se lupte sau să-şi sacrifice viaţa pentru mititel. Dumnezeu le dăruieşte oamenilor copii pentru a-i reînvăţa să iubească.

Mulţi părinţi spun că nu cunoşti dragostea adevărată până nu ai un copil. Eu cred că toţi o cunoaştem de la început, deoarece din dragoste am venit pe lume, şi nu din dragoste de om. Am venit pe lume din dragoste divină, din voia Sa, pentru a îndeplini un scop. Iar orice griji materiale ne facem până la descoperirea acelui scop, înseamnă a ne îndepărta de menirea noastră. Undeva, pe drum, uităm forma de iubire cu care am venit pe lume, iubirea divină absolută, indescriptibilă în cuvinte.

Dumnezeu are răbdare, şi are grijă de copiii Săi din palatul luminos. Lumina creşte din ce în ce mai mult deoarece iubirea copiilor săi e tot mai mare şi tot mai mulţi îşi descoperă chemarea. Chiar dacă oamenii nu se pot uita spre lumină deoarece nu o înţeleg, chiar dacă ochii lor umani ar fi orbiţi, sufletele lor se întorc acolo mai devreme sau mai târziu, în infinită pace şi dragoste, aşa cum au venit pe lume. Iar Dumnezeu îl primeşte pe om cu braţele deschise, învăluindu-l în lumină, şi îi şopteşte "Ai ajuns Acasă..."

The Child Within

Mă grăbeam spre casa de bilete din staţia autobuzului 35, când o ţigăncuşă de vreo şase-şapte ani mi-a tăiat calea cu clasicul "Îmi dai?". Ţineam în mână cinci lei în bancnote de un leu, şi i-am dat ţigăncuşei una. Apoi, mi-am luat biletul şi m-am poziţionat în staţie. Am obiceiul de a mă uita în jur când stau în staţie sau aştept într-un loc public. Mă uit la feţele oamenilor, la haine, la expresie, încercând să desluşesc misterul necunoscutului din faţa mea, indiferent de vârstă, sex, sau imagine. Pur şi simplu încerc să îndepărtez sentimentul de "străin", de aceea oriunde aş fi privesc foarte bine în jur şi încerc să încălzesc locul prin a-l cunoaşte puţin, pentru a nu mai fi "doar un loc".


Cum stăteam în staţie şi priveam în jur, ţigăncuşa mi-a atras atenţia cu un gest interesant. Stătea acum sprijinită de casa de bilete ţinând bancnota de un leu întinsă în mâinile ei mici şi negre şi o privea într-un mod atât de expresiv, încât am rămas câteva secunde uitându-mă la ochii ei. Era o mixtură de indignare şi nedumerire, pe fondul cărora infinita triseţe a nedreptăţii. Încercam să-mi imaginez ce îi trece prin căpşor. Care e valoarea acelei bancnote pentru ea? M-am pus în locul ei şi m-a străfulgerat gândul: Oare să-mi iau ciocolată sau să nu mănânc bătaie? Atunci am conştientizat că, chiar dacă nu sunt de acord cu sprijinirea cerşitului, în acel moment şi acel timp, ţigăncuşa mea avea puterea de a decide ce urmează pentru ea. Avea puterea de a decide un ceva dulce merită o palmă.

La doar câţiva metri distanţă, piranda stătea pe treptele unei gherete cu un bebeluş în braţe, cerşind. Pentru ce? Pentru micuţul din braţe sau pentru îngeraşa cafenie pe care a pus-o în staţie la cerşit? Probabil că pentru niciunul dintre ei, ci pentru altceva, un ceva exterior, care a pus-o în poziţia de cerşetor. Oare nu ştie că ea valorează mult mai mult de atât? N-am putut găsi niciun motiv solid pentru care această femeie n-ar putea să lucreze la fel de bine ca mine sau ca tine. Dacă s-ar spăla şi şi-ar permite să fie cinstită, dacă şi-ar lăsa copiii în voia lui Dumnezeu, aşa cum oricum o face, şi dacă ar avea curajul să se ridice de acolo, ar putea să-şi trăiască viaţa.

Micuţa mea ţigăncuşă nu visează niciodată. Nu are timp pentru aşa ceva. I se spune mereu ce, cât şi cum. Însă nimeni n-o întreabă pe ea cum vede viaţa. Prin ochii ei, cu siguranţă, părinţii ar descoperi o lume nouă. Căci iubirea unui copil e cea mai puternică forţă, iar ochii lor sinceri şi duioşi găsesc în tot prilej de bucurie. Rar vedem un copil abătut, obosit sau trist. Ei nu acceptă să trăiască fără să se bucure de tot, fără să iubească, iar prezenţa iubirii în suflet nu permite loc nici necazului, oboselii sau tristeţii. N-am văzut niciodată un copil care să urască sau să vorbească de rău pe altcineva. În sufletul lor nu este loc pentru astfel de sentimente. Ei sunt iubire pură şi sunt dovada vie că fiecare am fost aşa cândva, şi suntem aşa şi acum, însă pe copilul din noi îl îngropăm de multe ori în munţi de sentimente negative. Totuşi, iese atât de repede la iveală.


Îmi plac păpuşile Barbie şi hainele colorate. Îmi place să mă refugiez în braţele soţului meu şi să mă fac mică, mică, să-l las să mă protejeze. Îmi place uneori să mă joc Quake. Mă uit la filmele de groază printre degete. Mă speriu când zbiară cineva. Când mă întâlnesc cu un copil, ne jucăm întotdeauna împreuna. Atunci când nu am chef să mă joc cu el, ştiu că am adunat multe gânduri peste fetiţa din mine şi că am de făcut ceva distractiv pentru a mă binedispune. Iar seara îmi place să ascult poveşti sau să citesc ceva frumos. Mă culc întotdeauna cu sufletul împăcat, ştiind că Doamne-Doamne are grijă de mine, iar îngeraşul meu păzitor e lângă patul meu. Dimineaţa, în aşternutul în care a adormit o fetiţă cu poveşti în suflet, se trezeşte o femeie liniştită, care mulţumeşte zorilor de zi că o poartă spre noi, nebănuite aventuri.

Relaxing Winter Time

The increasing speed of our times is overwhelming, to the man himself. Speed is the new black in almost every area: How fast can you this? How fast can you that?  My new attitude towards life is now contrasting with the speed of my very being, creating an interesting contrast of "fast slow-down" or "slowing-down full speed".


There are many things that we can do to slow ourselves down and December has its magical way of unfolding the very activities that get us to be more of who we really are: more forgiving, more loving, more tolerant, happier, more joyful. To be more precise, Christmas has that strange effect on people and I can't help daring to hope: could it be Christmas every day in my world?

Actually, I'm not hoping. I'm expecting. Therefore I'm not giving the merit of my excellent state of well-being to the upcoming holidays. This is my doing, it's my work on myself, it's the result of my own self-care. December is the month when I'm enjoying everything. The work I'm doing on myself is becoming easier and more fulfilling and I'm having so much fun with every step! Being happy and allowing myself to be who I really am is a lifelong process. It's so wonderful to know that there is always something more to find out about me and my world, about the planet I live on, about the air I breathe, about the body I live in, about the human nature.

It's not difficult to relax. It's not difficult to be in a good mood. It is most easy to laugh and share good times with the ones in our life.

The moment we can find laughter in a situation that seems critical, the easier it becomes to pass it and the better we become at handling challenging situations. Then we are one step closer to being much more than that problem, and it doesn't even seem like a problem anymore.

December is the month of gratitude and generosity. Even if you're not necessarily a "Christmas spirit" person, you still get to taste the magic of it all around: the amazing lights in the city, the decorations in the store windows, the carols all around, the smell of oranges, the evenings when it's so cold outside and so warm and comfortable inside in your home.

So just slow down and relax...there's no other place to go, and nothing better to do than to enjoy this moment...admit it, you absolutely adore winter!

Pagini de jurnal

Ne-am trezit de puţin timp, Mircea e încă în pat, iar eu am deschis ochii cu o extraordinară poftă de scris. Ceva frumos, de data aceasta mai practic. Am făcut atâtea lucruri minunate în ultimele zile, însă le-am descris aici doar la nivel spiritual. Aşa că voi încerca să mă limitez la aspectele fizice ale super-activităţilor mele din ultimele zile.

Am patru zile libere consecutive, şi, pentru prima dată în viaţă, mă bucur din plin de fiecare secundă. Marele dezavantaj al trăirii în prezent este că nu mai ştiu ce am făcut ieri. Fac reale eforturi de a-mi aminti ce s-a întâmplat alaltăieri pentru că acum sunt aici. Totuşi, să vedem ce pot să reconstitui de sâmbătă...

- m-am trezit la 4 a.m. şi l-am pregătit pe soţul meu de drum;

- mi-am manifestat creativitatea în noul meu spaţiu virtual, locul meu de iubire;

- am ieşit, în sfârşit, după mult timp de „vreau să...”, la jogging, şi m-am ţinut de programul ce mi l-am făcut – prima dată – 3 minute;

- am făcut curăţenie pe muzică ritmată, ceea ce a făcut toată activitatea foarte distractivă şi sănătoasă – muzica te face să te simţi bine;

- mi-am revăzut familia mea dragă şi numeroasă şi am cunoscut un cuplu foarte drag tatălui meu, format dintr-un fost coleg de-al lui de facultate şi soţia sa;

- am râs de era să cad de pe scaun cu colegul de birou al lui tata, deşi e impropriu spus coleg de birou, deoarece aproape că face parte din familie;

- am făcut propuneri ingenioase împreună cu verişorul meu Alex, şi mai puţin entuziasmata mea surioară despre ce să punem în scenă de Crăciun (o mică paranteză – tradiţie de familie: cei trei nepoţi, Alex, Ioana şi eu le cântăm colinzi la bunici în seara de Ajun). De obicei, e destul de uşor de ales: „Jingle Bells” e preferata lui Budu, „Dom’ Dom’ Să-Nălţăm” o ştim toţi trei, şi a treia e ori „Sus La Poarta Raiului”, ori „Astăzi s-a Născut Hristos”. De această dată m-am gândit eu, creativa grupului, să facem ceva mai deosebit, o scenetă de exemplu. Să fie ceva distractiv, colorat, o surpriză, o comedie. Propunerea i-a pornit motoraşele minţii lui Alex, care a propus: să ne costumăm în brazi sau să-l facem pe Mircea Moş Crăciun şi să-l punem să iasă pe horn. Desigur, ne-am împrăştiat de râs şi n-am prea ajuns la vreo concluzie practică.

- am mâncat ceva peşte mare şi am reuşit, pentru prima dată, să rămân cu coloana formată din oase aproape intactă. Am şi o poză cu „trofeul”!

- am venit acasă cu sucuri, câteva sticle de bere, chifteluţe şi alte aperitive, prăjituri şi multe fructe; am primit şi eu ceva din tot ce a rămas (eu mănânc de post şi, înafară de fructe, nu pot să mănânc nimic, dar Mircea a fost tare fericit, iar eu nu mai trebuie să mă preocup cu ce mâncăm la cină câteva zile);

În concluzie, sâmbătă a fost o super-zi, iar timpul cu familia e cel mai preţios pentru mine şi mă bucur la maximum de fiecare secundă.

Duminică...

- am fost a doua oară la jogging şi am fugit 5 minute, conform programului;

- mi-am învins frica de câini – voi scrie într-o postare viitoare cum teoria a devenit practică, fără ca eu să mă îndrept spre ceea ce percepeam a fi pericol – însă a fost o experienţă foarte intensă, ceea ce mi-a ridicat starea de spirit de puteam să fug şi 30 de minute după ea, de fericire;

- ne-am uitat la un film nou „Marele Canion”, în confortul şi căldura căminului nostru – a fost atât de bine;

- am luat masa cu fratele lui Mircea şi prietena lui şi a fost o atmosferă atât de caldă şi de comodă - veniseră ca Raluca să-mi arate cum se fac plăcintele cu varză, de post;

- am făcut, pentru prima dată în viaţă, plăcinte cu varză: am văzut cum se fac, mi-am băgat şi eu mâna prin aluat, ne-am distrat de felul cum Raluca boxează cu aluatul şi ne-am uitat pe youtube la bancuri ardeleneşti;

- am râs mult, iar râsul te transpune într-o stare de bine plăcută şi de „în largul tău”; am conştientizat că gândul automat când râd mult e „după râs vine plâns” şi i-am venit de hac, că doar în ziua aceea mă simţeam Buffy, the slayer, prin excelenţă, după ce mi-am învins o temere atât de veche şi de chinuitoare, precum cea de câini;

- seara am mâncat plăcinte şi sigur am mai făcut şi altceva, dar nu mai ştiu ce;

Luni...

- Mircea a mers la serviciu, aşa că i-am pregătit pacheţelul şi m-am pus la calculator;

- m-am distrat în plaja gândurilor mele, pe blog;

- am fost la jogging – a treia etapă – din nou 5 minute. De această dată mi-am învins frica de muncitorii de pe şantier. Instinctiv când ieşeam o luam în cealaltă direcţie, însă ieri nu. Am o alee asfaltată, perfectă pentru jogging, în faţa blocului. Când colo, eu o luam pe tot felul de coclauri şi mă întorceam plină de noroi numai pentru că se lucrează aici şi sunt mulţi muncitori „politicoşi” ce lucrează la blocul de lângă. Ieri i-am salutat din mers, ca să zic aşa. Şi m-am simţit foarte bine că zi de zi mai trec peste o teamă sau o prejudecată.

- am gătit mult: paprikas de pui, ciorbă de varză, spaghete cu sos, şi totul a ieşit excelent;

- a venit Mircea, am luat masa şi i-a plăcut foarte mult paprikasul şi ciorba; la felul doi, lui i-am făcut paprikas şi mie mi-am făcut de post sosul de spaghete, dar nu ştia ce să mănânce deoarece ambele au ieşit delicioase;

- ne-am uitat la filmul 2012 şi mi-a plăcut ideea, însă a fost atât de mult suspans, iar eu trăiesc filmele cu atâta intensitate, încât la un moment dat nu mă mai puteam uita de emoţie – iar acesta nici măcar nu este un film de suspans;

Nu fac lucruri ieşite din comun, însă fiecare zi e încă un pas pentru mine, şi îmi acord meritul de a vedea viaţa altfel, din ce în ce mai frumoasă.

 Astăzi mergem la depunerea coroanelor de 1 Decembrie şi sărbătorim viaţa, nu pentru că e ziua României sau o lună de când scriu pe blog (deşi sunt pretexte excelente ca să ne veselim).

Sărbătorim pentru că astăzi e astăzi, o nouă, minunată zi, prin dreptul ei de a exista, iar eu îi mulţumesc zilei de astăzi, de pe acum, pentru tot ceea ce urmează să trăiesc.

Cu siguranţă, va fi ceva interesant, nou, minunat de povestit! Recunoştinţă deplină.