Ce este, totuşi, energia fiinţei umane? De unde vine şi unde pleacă? Am auzit astăzi o ştire despre proiectarea unui dispozitiv de încărcare a telefonului mobil prin transformarea energiei pe care omul o produce mergând pe jos cu 4km/h. Telefonul s-ar încărca complet în doar 5 minute, iar energia folosită ar fi insignifiantă pentru sursă. Oare aşa arată viitorul? Suntem cu adevărat fiinţe atât de complexe încât vom fi capabili să furnizăm energie tradusă maşinăriilor ce le-am creat? Iar, cea mai crucială întrebare: dacă deţinem asemenea puteri şi le vom folosi în viitorul apropiat, ce facem cu ele până atunci?
Cred că suntem mult mai puternici decât ne permitem să credem. Aud des expresia: suntem atât de mici... Într-o comunitate schiţată social, politic, economic, cultural, înţesată de norme de toate felurile, ne putem pierde cu uşurinţă sentimentul de putere. Energetic vorbind, imensitatea energiei universale pe care nu o putem cuprinde cu ai noştri 10% din creier, precum şi comunitatea umană cu modele lineare de lifestyle ne susţin în sentimentul că un om are energie prea puţină pentru a face diferenţa.
Cine profită când ne simţim epuizaţi energetic? Răspuns: toată lumea.
- începând de la a patra putere în stat, mass media - ne (dez)informează cu ultimele catastrofe, emisiuni manipulate politic, ambalate frumos cu fundiţa roşie a „ştirilor de ultimă oră pe care nu trebuie să le pierzi"
şi trecând prin industria...
şi trecând prin industria...
- farma-cosmetică – vitaminele complete care ne salvează viaţa‚ produsele cosmetice care vin să umple goluri
- alimentară - cu dulciurile în vârful piramidei
Cine profită când ne simţim împliniţi energetic? Răspuns: doar puţinii norocoşi din viaţa noastră.
Nu prea suntem profitabili pentru afacerile altora atunci când nu avem nevoie de multe pentru a funcţiona bine. Suntem mult mai greu, dacă nu imposibil de convins că nu putem supravieţui fără a mânca în fiecare zi un Actimel!
Cât de des spunem sau auzim: asta e , ce pot să fac?, asta-i viaţa, n-avem ce face, e inutil. Aruncăm cu pietre în sistem pentru că e defect, ne canalizăm preţioasa energie (cu care am putea încărca telefoane!!) spre „ei”, cine-or fi aceştia. Ca să ne justificăm poziţia „individuală” şi rebelă faţă de un sistem defect, ne orientăm energia spre a descoperi marele complot universal prin care aceşti „ei” diabolici vor să ne omoare pe toţi cu un vaccin şi să colonizeze robotic planeta.
Cred că uneori libertatea absolut deplină de a alege ce vrem să credem şi ce vrem să simţim cu care am fost înzestraţi ne sperie atât de mult, încât preferăm să aruncăm propria minge pe un teren de fotbal pustiu, să jucăm pe tabla de şah a altcuiva. Ne place să ne plângem, să ne simţim captivi, să ne revoltăm pentru închipuita libertate, să refuzăm orice compromis cu „ei”. De ce? Dacă am fi cu adevărat liberi (fiecare aşa cum înţelege libertatea)...ce ne-am face? Unde ne-am duce? Am îndrăzni să fim fericiţi? Doamne fereşte! Imediat s-ar găsi un interes ascuns al vreunor „ei”, subtilii păpuşari din culise.
Cred că cei ce-şi dau seama cât de liberi sunt, pot să-şi trăiască viaţa fără să intre în speculaţii SF de eradicare a speciei. Ei ştiu că atunci când se lovesc de o eroare de sistem (toate sistemele dau erori) îşi dau seama cât de vulnerabil e de fapt marele ecosistem din care micul sistem face parte. Ei ştiu că e normal ca sistemul să dea erori (politice, birocratice, n-are importanţă) căci şi aceste sisteme au fost create de marele, atotputernicul om. Iar a greşi e omeneşte... (spuse ariciul, într-un moment mai delicat, de întrebat pe Mircea)
Aleg să am curaj să recunosc că sunt liberă să-mi aleg în fiecare secundă poziţia. Pot să fac ce vreau, să merg unde vreau, să-mi cumpăr ce vreau, să râd cât vreau, să plâng când vreau, să dorm cum vreau, sunt liberă să scriu ce vreau, să spun ce vreau, să trăiesc aşa cum vreau.
Cel mai important, fac ce vreau cu energia mea – încarc şi GSM-uri. Doritori?
Cel mai important, fac ce vreau cu energia mea – încarc şi GSM-uri. Doritori?
